,,Lucian Blaga - Filosofia prin metafore” de Geo Săvulescu ( VREMEA, 2012)

O recenzie:

,, Poetul Lucian Blaga a fost şi este cel mai important filosof european al secolului XX”.

                                                                                                              Geo Săvulescu

Această afirmaţie, aşezată net pe coperta volumului al II-lea, al cărţii ,,Lucian Blaga Filosofia prin metafore” pretinde nu numai un adevăr pe care îl va demonstra doar viitorul gândirii ci şi o demonstraţie prezentă, ce trebuie sa fie inclusă în paginile acestei cărţi.

Cartea este apărută la editura VREMEA în colecţia FID, FAPTE IDEI DOCUMENTE, în anul 2012.  Primul volum al cărţii a apărut în anul 2000 la editura AB ROMÂNIA  colecţia FOCUL VEŞNIC VIU.

Subiectul, anunţat în titlu, are premisele necesare pe care se bazează afirmaţia despre poziţia filozofului Lucian Blaga între marii filozofi ai veacului al XX-lea, cea pe care o prezice mai sus autorul cărţii.

Relaţia dintre metaforă şi filozofie ar părea a fi dependentă, într-o perspectiva de analiză imediată, de chiar formaţia poetică a filozofului. Este însă, de departe, valabilă  construirea unui sistem filozofic bazat pe ideea metaforei cu o temeinică constituţie ştiinţifică, fără a fi obligatorie o formaţie de poet a creatorului unui astfel de sistem.

Cartea demonstrează cele pretinse într-o formă larg ancorată în religie, artă, poezie, muzică, medicină, psihologie, spiritualitate, ştiinţă, filozofie, societate, istorie şi în chiar discuţia sinceră, umană, directă şi bine rostuiă a unui om conştient de sine şi de realitatea din jur.

Medicul şi filozoful Geo Săvulescu reprezintă o categorie cu totul specială de oameni. Acei oameni care doresc să afle, totuşi, ceva despre consistenţa vieţii, a existenţei omului ca şi individ care trăieşte şi care are dreptul la răspunsurile câtorva întrebări. Ne naştem, creştem, trăim, percurgem viaţa şi la un moment dat trecem pe un alt tărâm, cel al nefiinţei. Toate acestea par a avea un rost, dar acest rost este opacizat de o aparenţă inconsistentă. Totuşi, ce anume transformă actele unei vieţi din posibil doar, în obligatoriu. Din ce cauză se întâmplă în vieţile noastre tot ceea ce se întâmplă? Ce rost au toate acestea? Probabil că un bătrân şi autentic călugăr ar zâmbi ştiind că nu se pot găsi cu uşurintă aceste răspunsuri pentru o viaţă reală, efectivă şi construită material. Şi că în nici un caz, astfel de răspunsuri nu conţin cuvinte ci doar idei cooptate metafizic prin spaţii ce nu sunt uşor accesibile în casele oamenilor, ci mai mult, prin chilii ori prin scorburile stâncilor, făra a se lasa uşor privite.

De ce sunt aşa de ermetic zăvorâte explicaţiile vieţii? De ce suntem puşi a trăi, a suferi sau a fi fericiţi şi a ne întreba fără a putea înţelege explicit aceste sensuri?

Cartea reuşeşte sa deschidă o geană de lumină optimistă asupra acestui subiect, găsind explicaţii în subconştientul uman, în acea personanţă, pe care a prezentat-o lumii filozoful Lucian Blaga.

Parcurgerea paginilor cărţii nu poate fi decât o delectare pentru un cititor interesat. Munca de a studia şi de a înţelege firele ce ţes, într-o formă globalizatoare şi generalizabilă, întreaga gândire a filozofului Lucian Blaga, nu a fost în zadar. A câştigat autorul cărţii, dar mai ales au câştigat cei ce doresc să cunoască şi să-şi adauge, citind cartea, filozofia blagiană dintr-un punct de vedere remarcabil.

Sinceritatea scrisului cărţii este debordantă, dacă se poate spune aşa despre sinceritate. Aici se poate.

De obicei oamenii, după ce înţeleg un lucru îl transmit celorlaţi cu o anume zgârcenie, repetând drumul nesigur al înţelegerii lor, pentru o asigurare, o confirmare pe care o cer în schimb, dar adăugând şi o ambiguitate din cauza unei păreri de rău. Geo Savulescu vorbeste despre Lucian Blaga ca şi când mii şi mii de oameni au parcurs deja şi au adâncit opera acestuia, aşa cum dânsul a făcut-o deja, de-a lungul unei vieţii, chemând astfel cititorul prieteneşte spre a fi curios şi pozitiv şi pentru a afla lucruri esenţiale şi importante despre opera blagiană.

Închei redând mai jos unul dintre ultimele pasaje ale cărţii, despre efortul de a scrie cartea şi despre credinţa autorului:

,,Aş dori să traduc în alte cuvinte ceea ce tot spun de destul de mult timp. Eumeros-ul nostru, parte a inconştientului nostru, descoperit cu acest nume - inconştient- de romantici, acest om interior a lui Augustin, inconştientul adus în clinica psihiatrică de către Freud şi de Jung, ridicat în filozofie de Lucian Blaga, inconştientul acesta cu partea lui bună, cu umeros-ul, cu lucrarea noastră asupra lui, poate fi o soluţie care să ne ajute să avem un suflet mai curat, să luptăm pentru a merita să fim fiii lui Dumnezeu!

Am încercat să folosesc doar gândul, gândul filozofic, acela ce poate pătrunde în necunoscut atât cât poate el, adică atât cât pot eu.,,

Somnul din biserică

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.

Rugăciunea şi somnul se potrivesc oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezire, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii fireşti?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.

Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Sunt singur în biserica din staţiunea Furka, staţiunea ce are în braţe ,,golful cald”, anume săpat după forma unei furci, pentru îmbăierea zeilor de dincolo de ape, cei de pe muntele Olimp. La început credeam că este o poveste frumoasă, este o idee teoretică, însă îmbăierea în apele golfului nu este una firească. După ani de petrecere a concediului aici am devenit convins de adevărul sublimului acestor ape.

După amiaza petrec un mic răgaz în biserică. Căldura de afară devine determinantă, sunt orele de ascundere şi de somn ale localnicilor. Noi, cei din nord, unii preferăm să aşteptăm pitiţi, trecerea amiezii.

Ascult liniştea icoanelor şi le privesc cu gândul la întrebări. Uneori aţipesc pentru momente sau minute şi liniştea mă fură, uitând. 

Îmi amintesc despre strădaniile sfinţilor părinţi de a se împotrivi somnului. Acel somn era privit ca o încercare însumată celorlate, încercări ce odată trecute călesc voinţa supravieţuirii spirituale. Privesc chipurile sfinţilor părinţi şi îi admir pentru luptele lor date cu toate ispitele omeneşti. Ei nu au rămas anonimi.

Înţeleg despre somn că va rămâne pentru om un drum necunoscut. Iar pacea acestui drum nu este negativă, cum liniştea din clipele unei sporadice aţipiri într-o biserică pot fi o doar o mică mângâiere a sufletului.

Cele trei pietre

Este prea superficial a crede că omul nu este, la rândul său, o componentă directă a Realităţii, cu acele atribute informaţionale care îl leagă nemijlocit de ceea ce poate fi o ascundere a miezului informaţioal al acesteia. Trei atribute, ce ne par simple stări sociale şi psihologice ale minţii şi sufletului său, sunt de fapt trei pivoţi înfipţi adânc în altceva decât se consideră. Existenţa, prin bănuirea descinderii acesteia din Realitate, este reperul de bază al vieţii prin trei atribute ce permit accesul spre sensul trăit al acestei existenţe. Acestea sunt iubirea, tristeţea şi supărarea, cu întregul lor înveliş format din celelalte stări ale firii umane.

Realitatea nu este, nici măcar în închipuire, substanţă, energie, timp sau spaţiu. Este acea existenţă păstrată în informaţie, a cărei cunoaştere este posibilă. Firescul de a nu cunoaşte acea informaţie, existentă dar nealcătuită de om şi neîntemeiată încă într-o minte este lumea în care ne petrecem noi vieţile.

Iubirea dintre un om şi un alt om este, în cel din urmă înţeles, o validare obligatorie din exteriorul relativ fiecăruia şi o validare reciprocă a existenţei fiecăruia dintre aceştia. Este vorba de acea existenţă despre care spuneam mai sus că o are Realitatea. Omul este la rândul său o existenţă informaţională înainte de a fi palpabil şi de a se mişca pentru a se înscrie într-o viaţă. Chiar şi Informaţia numită Om este o Realitate necunoscută în mod firesc de către alte vietăţii ale naturii.

Tristeţea omului este, în cel din urmă înţeles, o stare din afara iubirii care validează o conştienţă mereu discutabilă a acelei existenţe informaţionale. Tristeţea este o întrebare asupra neechivocului pe care îl aduce iubirea pentru a crede în adevărul de a exista.

Făra ascunzişul în social al ,,credinţei în a exista cu siguranţă”, nici iubirea si nici trieteţea nu ar fi suficiente pentru o descriere interioară a descinderii omului dintr-o Realitate.

Supărarea omului este, în cel din urmă înţeles, o trezire, atât din iubire cât şi din tristeţe. Este un capăt al acestui şir de pietre aşezate în râul ce trebuie perpetuu trecut pentru a trăi.

Pentru a rămâne pe drumul vieţii, înfruntând iubirea, tristeţea şi supravieţuind supărării, validarea ideii de a crede în adevărul de a exista se poate căuta la Dumnezeu.

Aceasta explică de ce nu este posibilă o existenţă conştientă a unei lumi, a unor fiinţe, fără o terţă existenţă informaţională, a unei fiinţe supreme, numită Divinitate.

Un anume fel de aproximaţie

Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri aproximative.

Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a. A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.

Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ, făcându-le astfel posibile.

Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?

Nimeni !

Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.

Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi nici prin exactitate.

Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea inconşientă şi liberă a aproximaţiei.

Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii) lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii aproximaţiilor.

Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.

Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.

Derivă sau dezvoltare?

De când este lumea lume, lucrurile par a fi mers într-o continuă derivă.

În orice etapă istorică senzaţia medie a oamenilor a fost aceea a decăderii şi a unei regresii.

De pe vremea lui Buda, a lui Confucius, a lui Socrate şi aşa mai departe, până astăzi, toate scrierile, inclusiv Biblia, vorbesc despre o permanentă inadecvare morală şi o decădere a societăţii omului. Orice om ce a lăsat scrisă o impresie asupra societăţii în care a trăit şi-a exprimat dezacordul asupra mersului lumii, resimţit ca dezarmonizant şi negativ.

 Şi totuşi, în aceste condiţii autentice, resimţite şi actualmente la fel de negativ, s-a produs un anumit fel de progres al lumii, al lucrurilor.

Este oare acest progres global, ce pare contestabil pe fiecare tronson istoric, luat în parte, un progres consistent şi real, sau nu?

În realitate mersul lumii este cel a racului, adică mersul cu spatele. Şi racul, ca şi orice specie, se dezvoltă, chiar dacă mersul lui pare a fi inversat.

Nu este convenabil ca măreţia unei lumi, ca cea a omului, să fie descrisă aşa.

Acceptul poate fi, oare, o bună soluţie ?

Senzaţia stării de derivă, este a fiecărui om. Dar nimeni nu ştie, doar presupune,  despre starea sistemului unei lumi. Nu poate exista un om - sistem.

O privire spre ,, inacceptul vinei,, 05. august. 2012

Ce este vina? Este o relaţie între un om şi o ne-conformitate, nu este o relaţie între un om şi un alt om. De aceea vina poate fi o vindecare cum poate fi şi o ne-vindecare. Un om nu îşi alocă o vină decât după ce mintea sa a epuizat toate posibilităţile de dezvinovăţire.

Vina are două sensuri :

-          cea de la subiect, adică vina morală, psihologică, o vină care se datorează egoismului firesc, cel originar,  

-          cea spre subiect, este vina managerială sau de organizare, vină ce are legătură cu mediul social, adică împărţirea cu ceilalţi

A fi vinovat poate fi o poziţie de asumare pentru omul ce se simte răspunzător. De regulă un om din occident nu îşi alocă vinovăţia pentru sistemul său, căutând vinovaţi cu orice preţ, ca parte necesară a vindecării. Un om din orient este tentat să se privescă vinovat în primul rând pe sine, înţelegând faptul că orice parte a sistemului lui poate fi determinată spre evitarea greşelii.

Vina poate fi demontată prin comunicare. Corecţia este o cale pe care se poate merge doar singur şi din proprie iniţiativă. Relativitatea unei ne-conformităţi este însuşită personal doar şi în singurătate.

Venirea involuntară în lume stă, justificat oarecum, la baza inacceptului vinei.  Dar prezenţa voluntară într-un sistem solicită obiectiv un accept al vinei.

Prezenţa în lume este o vinovăţie globală, relativă la asaltul entropic al timpului. De aceea nu poate fi nici un caz social în care vina să se privească cu apartenenţă sinceră.

O privire spre ,,singurătatea indivizibilă”- 3 august 2012

Este ,,un cineva,, cu adevărat împreună cu un ,,alt cineva,, ?

Poate să se petreacă o relaţie între oameni prin care să se depăşească cu adevărat singurătatea indivizibilă doar pentru un individ ?

Indivizibil înseamnă aici acea treaptă la care singurătatea nu mai poate fi împărţită cu alţi oameni.

Singurătatea este divizibilă de fapt şi pentru un singur om, este perechea divizibilă dintre singurătatea sa interioară şi singurătatea sa exterioară.

Înţelegerea singurătăţii individului, dezvăluie o singurătate de neatins în fondul ei social. Omul este definitiv singur. Ceea ce se petrece pentru a nu fi singur, se numeşte societate.  

Ceea ce se petrece pentru a putea fi şi singur înseamnă viaţă.

Orice ar face un om, el rămâne singur. Pentru a-şi rotunji singurătatea omul poate renunţa la a fi conştient de această temă. Dar chiar şi aşa, singurătatea este limita lui inferioară, cea la care tinde pentru a se odihni şi pentru a fi.

  

,,Fără doar şi poate,, sau ,,fără dar şi poate,, ?

De când am auzit pentru prima oară această expresie mi-a rămas în minte, mai mult intuitiv,  contra-sensul dintre înţelesul cuvântului ,,doar” şi cel al înţelesului cuvântului ,,poate”.

 Când se apelează la această expresie? .. ,,Fără doar şi poate,,

Atunci când se fac asigurări asupra ideii că nu există o altă cale de mers sau nu se găseşte uşor o altă cale, la fel de sigură. Mai mult spus, pe calea pe care se va merge lucrurile sunt evident în ordine.

Pe lângă faptul că am auzit expresia în limbajul curent, am găsit-o folosită şi în literatură sau în lucrări tehnice scrise.

Cuvântul ,,doar,, are una dintre explicaţii în DEX dată prin expresia ,,fără doar şi poate,, adică ,, fără nici o urmă de îndoială,, sau ,,neapărat,,. Pe de altă parte explicaţia sensului cuvântului în DEX este bazată pe ,,cumva, oare, oarecum, poate, sensuri îndepărtate de precizia dată expresiei.

Cuvântul ,,poate,, este sinonim cu ,,posibil, probabil, pesemne, păsămite,,.

Recent am citit un articol al doamnei Ileana Vulpescu în care se precizează faptul că expresia ,,fără doar şi poate,, este folosită în mod eronat, deoarece forma sa iniţială şi corectă este ,,fără dar şi poate,,.

Excluderea categorică prin ,,fără,, a lui ,,doar,, şi al lui ,,poate,, pare la prima vedere în ordine pentru a scoate în evidenţă neechivocul necesar a fi spus.

Privind, însă, cuvântul ,,dar,,  comparativ cu ,,doar,, în relaţile dintre cuvintele ,,dar/poate,, şi ,,doar/poate,, aceste relaţii sunt diferite. Pare mai plauzibilă greutatea relaţiei ,,dar/poate,, în a exprima ideea finală a expresiei puse în discuţie.

Auzind expresia spusă aşa : ,, fără dar şi fără poate,, transmiterea ideei de ,,fără nici o urmă de îndoială,, pare firească. Simplificarea ,,fără dar şi poate,, presupune o anumită greutate în a fi ascultată, dar nu duce la sesizarea unei discrepanţe ideatice, aşa cum se întâmplă în cazul ascultării expresiei ,,fără doar şi poate,,.

Cum de s-a strecurat în DEX, totuşi, o astfel de aproximaţie?  Între ,,doar,, şi ,,dar,, este o distanţă sesizabilă.

,,Doar,, vorbeşte despre o condiţionare asupra neechivocului mai nuanţată decât vorbeşte ,,dar,,. Tocmai acest grad diferit de nuanţare face ca sensul lui ,,dar,, să fie mai adecvat expresiei decât sensul lui ,,doar,,.

Nu ştiu ce documentare are doamna Ileana Vulpescu asupra a ceea ce a afirmat privind corectitudinea lui ,,dar,, în raport cu ,,doar,,. Eu îi dau crezare. Nu pentru că este o personalitate în domeniu sau pentru calităţile de scriitoare, ci pentru că orice vorbitor atent al limbii române poate cântări şi poate distinge situaţia singur.  

Trei priviri spre singurătate – 31. iulie. 2012

Nu sunt importanţi oamenii care pleacă ci oamenii care rămân.

Oamenii care pleacă se eliberează de ceilalţi prin însingurare voluntară.

Cei care rămân se eliberează, drept răsplată, de ei înşişi.

Între omul ,,personal” şi omul ,,social” se află un pod şubred deasupra unui hău.

Omul ,,personal” nu se recunoaşte pe sine decât în singurătate.

Omul ,,social” se minte dacă nu reuşeşte să se privească şi singur.

Ce face un om în prea multă singurătate? Plânge. De ce plânge? Singurătatea devine o oglindă în care el se uită şi nu vede pe nimeni. Înţelegând că nu există singur, un om va plânge.   

Cinci priviri - 29 iulie 2012

Unul dintre avantajele de a fi viu este acela de a-ţi mai putea corecta greşelile. Cea mai mare greşeală a unui om viu este să nu observe timpul.

Duioşia unei stări despre o amintire construieşte un crâmpei de fericire ce nu a avut loc, însă ar fi trebuit,

Duioşia unei stări despre o dorinţă din viitor, ce se va împlini sau nu, este o mică fericire ce trece neobservată. 

Dacă evenimentele sunt prea luminoase atunci în importanţa lor se ascunde pericolul uitării de a mai fi fericit.

Umbrele sunt fenomenul psihologic cel mai frecvent. Ce fel de umbre? Perturbaţii care mereu vin şi mereu trec, precum norii ce ascund soarele. Nu cerul înourat doare ci umbrele norilor, pe pământ.

O femeie admiră soarele la asfinţit sau soarele asfinţind, admiră o femeie? 

De la secetă la deşert

Cât de puţin ştiu despre pământ ! Doar când seceta persistă, văzând crăpăturile prea mari din straturile grădinii, îmi pun problema consistenţei pământului.

Mă sperie gândul, înţelegând cât este de aproape pământul productiv de praful deşertului.

Pâmântul este o fiinţă multiplă. Viaţa pe care a construieşte pământul se regăseşte în întreaga viaţă ce se construieşte deasupra sa. Este uimitor să priveşti pâmântul ca pe o pătură vie ce împinge sofisticat prin hrană viaţă în jur.

Aşadar pământul poate muri aşa cum moare orice vietate. De ce să ne privim doar pe noi oamenii ca şi pe o sumă de sisteme funcţionale ce determină viul unui întreg sumator, numit animal, numit plantă, respectiv om ? Este o entitate vie şi pământul, aşa cum este o entitate vie orice altă sumă organică şi informaţională de substanţe.

Ce diferenţă este între grăuncioarele moi ale solului şi cele de nisip sau pietre ?

Cleiul ce leagă, lipeşte între ele firele de ţărână nu este o simplă umiditate. Oricât de multă apă curge peste nisip natura nu va reuşi repede să hrănească de acolo o plantă.

Aşadar pământul poate muri ireversibil. În câţi ani se poate instala o astfel de ireversibilitate? Ştiinţa o poate calcula şi va spune despre un număr de ani în care nu plouă de loc. Vor fi poate şi câteva microorganisme capabile să trăiască, să ,,hiberneze,, sute sau mii de ani. Poveştile poporului au şapte ani prescrişi după care prin ploaie se reia viaţa pământului. Deci după şapte ani se mai găsesc microorganisme suficient de multe, capabile să supravieţuiască în sol.

Îmi dau seama că nu a trebuit prea mult timp, ca în locuri frumoase ale naturii, cu civilizaţii înfloritoare să se instaleze deşertul. Milioanele de milioane de mici vietăţi, microscopice, ce trăiesc în grăunţele pământului, devenite astfel ele însele grăunţe vii, mor atunci când nu sunt hrănite cu apă, în primul rând. Apoi cu informaţie şi cu elemente materiale.

Imaginea deşertului instalat în grădinile noastre este ascunsă de încrederea în liniştea anonimatului fiecărei grădini, într-o suprafaţă totală şi uriaşă ce formaeză o ţară sau un continent. Dar aparenţa liniştitoare a unei apartenenţe este valabilă doar pentru minţile oamenilor. 

A fi sfătos

De ce mai există oare şi această marjă a minţii omului, sfătoşenia?

Sfătos. Adică dedat sfatului, după cum a inventat limba română acest cuvânt pentru calitatea de a fi inteligent, doar pentru a da sfaturi. Dar nu orişice sfaturi. Sfaturi hâtre şi şmechereşti. Nu spune limba, sfătuitor sau sfetnic, adică un consilier, după limba occidentului, ci o ia cumva în râs şi spune ,,sfătos,, ca şi cum ar spune: ,,năzuros,, sau ,,şmecheros,,.

Am ajuns la gândul despre a fi sfătos, după ce am ascultat un dialog între un copil, ce-şi ajuta părintele în stupină, şi tătăl, apicultorul sfătos. Copilul s-a plâns că îl împusese o albină.

,,Hai lasă, nu este timp acum de scos ace. Mâine e duminică. O să ai vreme toată ziua, să le scoţi!,,

Nu-i aşa că sună fain toată această replică?. Este acel sfat al unui om sfătos.

Când eram copil ajutam şi eu un meşter zidar. Preparam mortarul. Meşterul zidar era şi el un om sfătos.

Când am simţit în ochi usturimea de nesuportat a unui strop de mortar m-am oprit şi m-am plâns.

,,Stai aşa!” Am primit replica. ,,Ca să-ţi fie bine, să-ţi pun şi o cărămidă!”

Nu-i aşă că şi replica aceasta sună bine?  Să nu mai vorbin de sfatul dat.

Cred că limba are uneori sarcina dificilă să despartă şi cele mai ascunse nuanţe care îi despart, îi diferenţiază pe oameni. Aşa a apărut cuvântul sfătos, pentru a-i atenţiona pe cei ce primesc sfaturi de la oamenii sfătoşi.

Este preferabil să primim sfaturi de la oameni înţelepţi. Din moment ce există şi acest cuvânt pentru astfel de oameni.

Despre ,,gratis”

Vizionând o emisiune TV despre apicultură, un detaliu m-a făcut să-mi repun problema ,,ideii gratisului”.

Echipa de filmare reconstituia modul de a găsi locul unde se adăposteşte, în pădure, o familie de albine. Cum? Cu o linguriţă de miere lăsată la liber. O albină ce trecea prin zonă a simţit mirosul puternic al mierii şi s-a înfruptat imediat. A zburat apoi spre adăpost. Luând-o pe acea direcţie echipa a descoperit stejarul şi scorbura unde îşi ducea viaţa acea familie. Rezultatul: într-o oră toată mierea, cu fagurii mulţi şi frumoşi clădiţi, le-a fost confiscată şi întreaga familie dusă la o stupină. Pe parcursul operaţiilor familia a fost temeinic şi dur traumatizată. Se pare că matca a pierit, pentru că albinele au fost puse în completare -unite- cu o altă familie.

Fără să ştie măcar, o singură albină a provocat dispariţia întregului ,,regat,,. Evident că nu se poate spune unei albine despre pericolul ce stă în spatele ,,ideei de gatis,,. Dar dacă albina ar fi ignorat linguriţa cu miere gratis, ea ar fi putut ocoli pericolul şi întreaga comunitate a albinelor ar fi continuat să trăiască în libertate.

Americanii au o vorbă: ,,Nimic nu e pe gratis,,. Mereu m-a uimit consistenţa acestui proverb dar şi dificultatea de a-l recepta şi de a-l accepta de către orişicine.

A te feri de orice ofertă gratuită, indiferent dacă o înţelegi sau nu, devine o axiomă.

Cererea, în apărarea gratisului atrăgător, de a se demonstra o axiomă, ceea ce nu este posibil, face ca dedesubtul unei oferte gratuite să poată fi ascuns.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este fluidă. Lăcomia este acel fluid care permite confuzia ce îndreptăţeşte un om să accepte, aparent justificat, un lucru gratis.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este greu de explicat. Este ca şi diferenţa dintre acceptul prin presupunere şi neacceptul prin prevenire.

Presupunerea este un temei valabil logic dar care nu este legată de o cauză ci doar de o logică.

Prevenireare este un temei ce nu este valabil logic dar este legată de o cauză şi nu de o logică.

Prevenirea are temeiul axiomei.

Presupunerea are temeiul demonstraţiei.

Omul preferă o demonstraţie liniştitoare pentru mintea sa, unei axiome liniştitoare pentru siguranţa sa. De aceea este grea împotrivirea la asaltul gratisului.

Prevenirea pare mereu exagerată, pentru că este diminuată de probabilitatea petrecerii unui pericol. Pe când presupunerea, fiind bazată pe o teorie a gândului fiecăruia, se confundă cu verosimilul.

Poezia, fiinţa şi tehnicul

Poezia, fiinta si tehnicul

După filozoful Martin Heidegger, trei pericole ameninţă gândirea:
- Pericolul ,,bun”, cel mântuitor: vecinătatea poetului-rapsod.
- Pericolul ,,rău”, cel aprig: gândirea însăşi.
- Şi pericolul ,,nociv”, dătător de rătăcire: filozofarea.

Gorun Manolescu, într-un text al său scris cu har: ,,Este poeticul o cale de cunoaştere?- Poeticul locuieşte omul,, plecând tot de la Heidegger, adaugă un al patrulea şi surprinzător pericol:
- Pericolul ,,nociv şi periculos”: tehnicul sau eonul tehnic.
Dacă nu aş vedea o aşa stare de lucruri în această lume, aş spune că tehnicul nu poate aduce modificări nocive gândirii. Mai ales m-aş opune prin natura meseriei şi prin educaţia mea inginerească. Dar nu pot să nu mă gândesc la supunerea pe care o obligă tehnicul prin telefonul mobil, computer, internet, jocuri, automobil, aparataj casnic, industrie în general, confort, transporturi, bursă, comerţ virtual, turism şi câte şi mai câte. Este un lucru bun? Dintr-un punct de vedere pare a fi bun. Acela al unor beneficii aduse omului social.
Atunci cum se poate ajunge la o discuţie prezumtivă despre ideea unui pericol al atâtor avantaje asupra gândirii umane?
Trebuie să avem în vedere pentru aceasta că lista de mai sus a pericolelor pleacă de la ,,pericolul bun", cel al prezenţei poeziei. Adică este necesar, înainte de toate, a distinge între ,,omul social” şi ,,omul personal sau sensibil”.



Este uimitor faptul că din miezurile ce pot fi considerate ajungeri mari ale omului, cum este succesul oricărei societăţi, adică ,,tehnicul” împins spre desăvârşire, se ivesc pentru gândire pericole invizibile şi capitale. De la bun, rău şi nociv (evoluţii ce par asimilabile istoric şi reparabile) la povârnişul periculos al tehnicului, se răstoarnă spre negativ acumularea ce părea a putea fi ocolită natural.

Printr-o decizie inevitabilă, cea a sensului pe care îl dă pericolul tehnic, sistemul social întemeiat lent, prin ,,fiinţare” şi prin sume interconectate de ,,fiinţări”, se împiedică în calculul rigid, cel tehnic.
De ce ,,fiinţa” îşi atribuie acum oglinda tehnicului?
Acesta este o întrebare îndreptăţită a filozofiei. În nici un caz adopţia tehnicului nu este o adopţie sistematică. Cauza acestei adopţii este o lipsă a unei oglindiri a fiinţei în ceva aparţinând naturii iar fiinţarea omului prin tehnic nu este altceva decât o soluţie gratuită şi aflată la îndemână. Termenul cel mai prozaic dar realist este cel de ,,nimereală,,.

Bineînţeles că fiinţa nu îşi poate asimila acest mod de evoluţie, deoarece relaţia dintre tehnic şi viu este inexistentă în realitatea naturii. Alcătuirea tehnică, adică veşmântul iluzoriu al modernităţii, este infimă şi bazată exclusiv pe energie. Folosesc aici ideea globalizatoare de ,,energie,, pentru a însuma în aceasta toata varietatea de producţie a unei societăţi supraindustrializate. O astfel de producţie este prin orice aspect al său determinată de energie. De acum înainte se poate spune că se va începe să se transfere ponderea costului şi a producţiei industriale din energie în informaţie. Dar nici informaţia industrială nu poate scăpa de ideea de tehnic, pusă aici în discuţie.

Paradoxal este că fiinţarea istorică, cea care a adus prin evoluţie omul în stadiul în care se află, nu este cu nimic energetică ci doar în aparenţă viaţa acesteia se bazează pe energie.

Natura semnificativă a omului în ceea ce priveşte fiinţarea sa este nu doar cea a sensibilităţii poetice, cea a primului pericol, ci este o natură legată de informaţia sa naturală, cuprinsă în şirul său intim de relaţii neinstinctuale. Ori tehnicul nu a plecat de aici şi de aceea nu poate ajusta şi determina fiinţa unamă pentru a-i da o cale evolutivă cel puţin coerentă.

Tendinţa desprinderii de instinct duce omul la poezie. De aceea poezia este vârful de lancie al gândirii. Heidegger priveşte poezia ca şi fundal al unei explicaţii a fiinţării şi ca loc al unei ruperi a gândirii de logica uşoară, cea a nevoii de a persista social şi optim.

Instinctele nu poti fi alungate. Doar temporar pot fi uitate sau ignorate. Poetul are avantajul percepţiei atenuate a instinctelor fiinţei. Ceea ce face ca gândul său să nu servească doar dorinţelor energetice. Poetul poate avea idealul abandonării instinctelor. Acest ideal pe care îl poate aborda poezia este aşezat în faţa raţiunii de a exista şi a persista prin instrumentul instinctual. Instrumentul instinctual este întradevăr cel natural şi fondator al viului dar dacă nu este îndulcit de poezie acesta rămâne încă neevoluat. ,,Plin de merite, şi totuşi în chip poetic, locuieşte omul pe acest pământ.,, (Holderin)
Un om se poate ridica pragmatic dar lipsa poeziei, indiferent cât este acel om de vânjos, îl va întrista. El nu va şti ce îi lipeşte dar va intui cel puţin o nevoie de a fi sensibil.

De ce energia nu trebuie privită ca şi temei valabil al unei societăţi tehnice?
De ce aduce suferinţă şi pericol?
Energia şi întregul eşafodaj ştiinţific aservit tehnicului nu este o destinaţie şi nu poate fi altceva în afara unei căi, a unei modalităţi. Şlefuirea acestui drum energetic a devenit un scop al viitorului, prin ceea ce se înţelege prin tehnic. Dar grija exagerată pentru un drum, fără a-i cunaoşte destinaţia, este în cele din urmă o dramă. În acest impas, resimţit ca şi un pericol nociv, se află gândirea pândită de prezenţa preponderentă a tehnicului.

Nu se poate fundamenta şi apoi defini o ţintă a viitorului lumii de către întreaga construcţie a gândirii tehnicizate, actuale.
Viitorul este resimţit prin două ţinte:
- ţinta fiinţei de a persista, de a rămâne într-o lume vie, inţiată şi construită în afara sa
- ţinta fiinţei de a re-fiinţa pentru a se menţine într-o evoluţie, într-o lume re-iniţiată şi perpetuu re-construită după sine

Menţinerea fiinţei într-o lume păstrată doar vie, este acea cale tehnică, cu îngrijirea fără precedent a energiei. Dacă un om, pierdut în pădure în noapte şi în frig, face un foc, el va avea două avantaje, îi va fi cald şi va trece noaptea viu. Dar ce va fi el a doua zi ? Răspunsul nu se află în focul aprins ci în mintea lui. Focul, acest simplu fapt, este tehnicul, adică gestul energetic care l-a însoţit pe om. Acest gest rămâne acelaşi şi când construieşte o navă pentru spaţiul interstelar. El doreşte să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a fi,, ceva mâine. El nu doreşte să prindă ziua de mâine, încălzindu-se, pentru ,,a face,, ceva mâine.

De ce este paradoxal şi periculos tehnicul ?
Este o diferenţă între primul foc aprins de către om, acum 500.000 de ani şi focul de acum al omului pierdut în pădure?
Nu vom găsi nici o diferenţă. Focul, la fel oricărui gest energetic tehnic, este un invariant
al naturii. Ideea de foc, adică energia, ideea de acceleraţie gravitaţională, ideea de masă sau ideea oricărui invariant ideatic este acoperită de aceeaşi mamă şi sunt doar cuvinte diferite despre fiinţarea naturii. Orice dezvoltare tehnică, orice invenţie sau tehnologie nouă este acelaşi ,,foc,, privit mereu şi mereu altfel. Fapt pentru care avansul tehnic nu se poate înfăţişa fiinţei. Nu schimbăm nimic din om doar încălzindu-l. Fără îndoială această încălzire este necesară şi obligatorie însă prin foc nu vom putea ,,încălzi,, şi fiinţa om.

Între fiinţă şi energie se află poezia, cum între foc şi gândurile ascultătorilor din jurul focului sunt stihurile poetului rapsod. Este cauza pentru care poeţii şi poeziile lor nu vor apune niciodată. Doar gândirea la care accede omul prin poezie este portiţa prin care se poate trece de la o lume a fiinţei la următoarea.

Ce rost are beneficiul adus de tehnică dacă bucuria este uitată?
Preferăm numai un beneficiu sau preferăm şi o bucurie?