Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc
aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi
doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri
aproximative.
Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a.
A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă
trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.
Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară
a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ,
făcându-le astfel posibile.
Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum
trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?
Nimeni !
Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.
Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi
nici prin exactitate.
Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea
inconşientă şi liberă a aproximaţiei.
Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare
aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii)
lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii
aproximaţiilor.
Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o
încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o
dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin
latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.
Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor
determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie
permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu