Un anume fel de aproximaţie

Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri aproximative.

Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a. A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.

Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ, făcându-le astfel posibile.

Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?

Nimeni !

Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.

Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi nici prin exactitate.

Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea inconşientă şi liberă a aproximaţiei.

Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii) lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii aproximaţiilor.

Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.

Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.