Text inspirat de
o predică de la mânăstirea Recea.
Nici un om nu este întru totul blajin aşa cum vorbesc
legendele despre oamenii blajini. Aceşti oameni trăiesc izolaţi, la marginea
lumii, precum o scuză a idealizării presupusei lor existenţe, şi li se trimit, în
tradiţia populară, coji de ouă înroşite, pe apele râurilor pentru a li se vesti
şi lor despre Învierea Lui Isus. Îndepărtarea dată pentru locul de vieţuire al
celor blajini, cei nu ştiu acolo nici de evenimentele vieţii religioase,
neaparţinând nici măcar unei astfel de vieţi, are un substrat tulburător. Religiozitatea personală, intimă, îl
trimite uneori pe un om pe acele tărâmuri ale blajinilor.
În schimb un om
poate fi în mod evident unul rău şi departe de a fi unul blajin.
Instoria oamenilor sfinţi, are o trăsătură uimitoare. Această
uimire m-a determinat să încerc să înţeleg alăturarea în lume între oamenii blajini
pentru viaţa lor şi oamenii deveniţi sfinţi pe drumul pocăinţei. Cea mai mare parte a acestor oameni sfinţi au avut
o primă parte a vieţii cu fapte păcătoase. Apoi o perioadă a conştientizării
păcatelor şi a întoarcerii lor spre Dumnezeu. Şi apoi acea ultimă parte a
vieţii ce îi ridică la înălţimea sfiinţeniei, cea în care au pătimit pentru credinţă.
Sunt atât de
multe vieţi ale sfiinţilor povestite în tradiţie în care întoarcerea, pocăinţa
celui ce a fost rău şi apoi bun, a devenit o victorie a creştinismului istoric.
Cel mai adânc exemplu este cel al apostolului Pavel, cel care din prigonitor
devine prin trezire pavăza celor înainte prigoniţi.
Revenirea din
păcat este discutată cel mai adesea prin parabola fiului risipitor. Isus spune
prin parabolă că grija firii este pentru a-l salva pe cel rău şi mai puţin spre
alinarea suferinţei inevitabile a celui blajin. Dar se ştie că filozofia nu a rămas neatentă la soarta fratelui
fiului risipitor. Adică a celui rămas acasă, neinvestind, sau mai precis,
nerisipind nici un ban în satisfacerea curiozităţii omeneşti şi a trăirii
păcatului. Filozofia pune în discuţie, măcar în mod analitic, acea nedreptate
ce se petrece între viata unui fiu risipitor- reîntors, şi viaţa fratelui
scestuia, rămas acasă. Acest frate al fiului risipitor este reprezentarea
omului blajin, cel care nu va deveni niciodată un personaj erou pentru nimeni,
nicidecum al istoriei religioase, cum vor deveni sfinţii, ci va fi pentru
totdeauna un om cuminte şi anonim.
Cei mai mulţi
dintre oameni sunt în acest anonimat cuminte nişte bajini. Ei nu crează nimănui
o bucurie a reîntoarcerii lor dintr-o ipostază a unor păcate, încât să devină
luptători ai dreptăţii religioase.
Aşa cum un preot
de parohie, ştiindu-şi de generaţii enoriaşii, şi pe cei născuţi blajini şi pe
cei născuţi răi, nu sesizeză cu nimic prezenţa parcă firească a celor blajini dar
se bucură ca de o victorie pentru re-venirea la biserică a celor răi,
lăudându-i.
Ca şi cum s-ar
spune că religia îşi direcţionează energiile salvatoare spre cei răi, la fel tatălui
fiului risipitor, iar celor blajini le rămâne acel parteneriat pozitiv dar doar
subînţeles, dintre un tată şi un fiu.
Aceasta este o
tristeţe, a întelege că religiile în istorie au avut mereu o ţintă privilegiată
spre cei răi. Ca şi cum ar trebui să acceptăm că răutatea oamenilor ar fi pus
de fapt la cale până şi descoperirea frumuseţii spriritului.
Se pune
întrebarea dificilă: dacă tratamentul celor blajini este suficient de explicit
în biserică?
Pentru că
suferinţa celor blajini, într-o lume a asaltului oamenilor răi, nu este cu
nimic mai prejos decât suferinţa pocăinţei şi a regretului oamenilor răi.
Sau: biserica se
rezumă la aceaşi poziţie ca cea pe care o adoptă tatăl fiului risipitor pentru
fiul său rămas acasă?
Adică la a se
presupune o înţelegere implicită, nerostită asupra răsplătirii lui prin moştenirea
averii cereşti, doar tacit şi de la sineînţeles.
Paradoxul găsirii
unui răspuns stă în paradoxul psihologic de fond al oamenilor. Nimeni nu se
consideră, din pricinile instinctuale ale conservării, a fi un om rău, cum
nimeni nu îndrăzneşte, la fel celui ce ar trebui să ,,arunce primul cu piatra,,
a se crede blajin. Un astfel de ascunziş al răului în lumea modestă a
blajinilor este o dramă de la începutul religios al lumii. Această
dramă, nediscutată şi deci nevindecată, este o cauză a ineficienţei religiilor
în general. Între membrii unui Conciliu
istoric, preocupat pentru a cântări această dramă, câţi au fost sau câţi vor fi
de un fel sau câţi vor fi de celălalt fel?
De aceea lucrurile
pot fi socotite undeva pe la mijloc, dar un mijloc ale cărui accente nu pot fi
neglijate cu uşurinţă.
Şi totuşi prezenţa
duală şi dezechilibrată, a celor blajini şi a celor răi în faţa aceleaşi
biserici, fără a se găsi un leac acestei stări de fapt, există.
