sâmbătă, 28 septembrie 2019

De la istoria pur și simplu la o istorie mare


De la istoria pur și simplu la o istorie mare

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar, societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn multe multe știinţe felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii de lucru. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar tendinţei de diviziune, s-a ajuns şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentaţivă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea sensului vieţii. Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Sensul ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋn competiţie cu bucuria, plăcerea sau fericirea, ȋmplinirea vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, așa cum se perimează celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului unui individ?  Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasiliterară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune, despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi?

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit un ou, spre un volum. Expandează fizic dar și informaţional. Orice dorinţă a speciei de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea mutiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea oului iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest mod, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!
Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea  despre spermatozoizi sau ovule, dacă acestea pot fi socotite vii? este sau nu este posibil. Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul?