De la istoria pur și simplu la o istorie mare

De la istoria pur și simplu la o istorie mare

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar, societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn multe multe știinţe felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii de lucru. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar tendinţei de diviziune, s-a ajuns şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentaţivă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea sensului vieţii. Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Sensul ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋn competiţie cu bucuria, plăcerea sau fericirea, ȋmplinirea vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, așa cum se perimează celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului unui individ?  Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasiliterară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune, despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi?

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit un ou, spre un volum. Expandează fizic dar și informaţional. Orice dorinţă a speciei de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea mutiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea oului iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest mod, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea  despre spermatozoizi sau ovule, dacă acestea pot fi socotite vii? este sau nu este posibil. Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul?

Singurătatea primitivă

Singurătatea primitivă

Ȋn cel mai mare iureș dat de o bucurie a sa, un om ȋnchide repede ușa după el și se duce ȋntr-o ȋncăpere alăturată. El vrea să fie singur.

Se reazemă de uşă cu spatele pentru a putea răsufla ȋn siguranță. De ce se ascunde el sau de cine se ascunde? De ce acest impuls este prezent taman cȃnd se așteaptă să fie buluc de prezențe ȋn jurul său? Individul refuză ceva. Refuză acea dezordine care configurează sistemul și pe el lipit sistemului, lipit de ceilalţi oameni şi obiecte ori lucruri. Sau el nu rezistă pur şi simplu unei presiuni de bucurie. Nu crede cu totul ȋn versosimilul bucuriei lui. Este o ȋntrebare cu adevărat dificilă: de ce nu crede un om ȋn adevărul unei bucurii? Ce ȋl face să fie nesigur tocmai atunci?

Adesea personajul principal din filme recurge la această soluție aparent teatrală. Fără să o explice cumva. Nici regizorii nu ȋşi dau seama de ce aleg o astfel de scenă. Ce urmăresc! Atunci vine iubitul sau iubita sau un om de ȋncredere dar şi un duşman poate să apară și sa i se bage ȋn suflet. Discuția purtată este ȋntotdeauna ceva mai de soi faţă de mesajul general al filmului.

Ce vrea un om care simte presiunea unui pasaj de timp și se ascunde așa? Vrea conservare tocmai acum? Nu este prea departe de el ceva rău? Ȋi este teamă? De ce să ȋi fie teamă cȃnd totul este bine! Vrea liniște? Dar muzica vieţii lui şi din jurului său, cea din ȋncăperea alăturată  ȋi oferă liniște! Vrea să viseze? Vrea să asocieze momentul de bine cu destinul lui și pentru asta vrea să fie singur?

Ori este un impuls mult prea vechi ȋn ființa lui care nu ȋi dă acum pace. Ceva din pădurea primară, din care se trage, și aspiră spre noaptea ȋn care s-a temut și s-a ascuns. Ori este Dumnezeu ȋn preajma lui și ȋi cere să ȋi vină mintea la cap și să se ostoiească de atȃta pretinsă fericire?

Această trăsătură stranie a omului, singurăratea sa primitivă, nu este deloc studiată de către ştiinţele umaniste, cele ce ȋi cȃntăresc insiduos fragilitatea şi se folosesc de această fragilitate ca să exceleze ȋn găselniţe dezavantajoase lui.

Este prea mult de privit şi de ȋnţeles despre singurăratea prescrisă omului. Singurătatea primitivă, cum numesc acest sindrom complicat, este una dintre cauzele majore ale stării de neȋnţeles ce se strecoară tot mai mult ȋn sinele uman actual. 

FRUMUSEŢEA VIORILOR

FRUMUSEŢEA VIORILOR

Dimineaţa era altceva. Spre dimineaţă se săturau şi cei mai ȋnrăiţi nuntaşi şi cădeau laţi, cu capul ȋntre farfurii şi pahare răsturnate.

Şi, ȋncet ȋncet, se făcea o linişte rece ȋn cort, ȋncȃt te gȃndeai doar la patul gol de acasă ȋn care să cazi şi să te chirceşti pentru a strȃnge căldura trupului sub haine. Şi atunci, cȃnd credeai că totul este gata, ȋncepea adevărata muzică. Muzicanţii, cei cu piele tuciurie şi ochioşi, se aşezau la o masă de lȃngă ringul orchestrei, masă cu feţe din hȃrtii albe, murdare de supă. Ȋşi turnau cȃte un păhărel de ţuică şi o priveau de aproape, ca şi cum ar putea avea un pai, ceva, ȋnainte de a o arunca pe gȃt.

,,Stai jos aicea, chitaristule!” Ȋmi zicea bătrȃnul muzicant, primaşul, şi ȋmi arunca o privire prin care ȋmi spunea că se face un pact de cȃteva zeci de minute, ȋn care viclenia şi ȋnşelăciunea sunt lăsate la o parte. Eu oricum nu credeam asta dar mă aşezam lȃngă ei pentru că muzica ce urma să o ascult era mai valoroasă decȃt suta de lei, ruptă nemilos din plata ce urma, pe care nu mi-o mai dădea vreodată. Ştiam că face parte din jocul lor, să mai ciupească cu cȃte o şmecherie. Mă uimea inventivitatea cu care aducea argumente pentru a amȃna să plătească suma tȃrguită.

Muzica va apărea de deasupra cortului, a cerului, a lumii, ȋntr-o frumuseţe neaşteptată, atȃt de profundă ȋncȃt mă miram de unde vine. Zȃmbetul cel de complezenţă, binevoitor şi fals, pe care ȋl ȋnvăţaseră de mici vioriştii şi pe care ȋl foloseau toată noaptea, sub o formă de amabilitate ȋmpăciuitoare dar şi servilă, fricoasă, era uitat. Ei erau acum oameni mai mult decȃt fireşti. Ȋşi luau viorile aşa cum ȋşi ia chirurgul mănuşile şi bisturiul şi ȋşi ȋnchideau ochii, de parcă le era ruşine că trebuie acum să se roage de faţă cu mine. Pentru că se rugau unui zeu al muzicii cu fiecare sunet ce sosea din cutiile de rezonanţă goale ale instrumentelor.

Bracistul, cel ce urma să ţină ritmul şi armonia ȋncepea cu un ton lung şi abea auzit, ȋncȃt părea că se teme să atingă cu arcuşul corzile unse cu sacȃz, o pulbere albă căzută pe cordar ca o mătreaţă pe gulerul unui poet. Nu era mulţumit de sunete şi ȋntindea cȃnd o coardă, cȃnd alta. Cȃnd i se părea că este bine, se oprea iute din rotitul cheilor de parcă erau fierbinţi şi se ardea la degete. Urechea lui, pe care o ţinea concentrat deasupra corzilor, depăşea ȋn nuanţe acurateţea permisă de mecanica viorii.

O văd pe sora mai mică a miresei venind cu un coş de nuiele. Strȃngea de pe mese, una alta, dar ochii ei era atenţi, aşa obosiţi, la micul spectacol al vioriştilor dar şi la mine. Mereu mireasa avea o soră mai mică ce se ȋndrăgostea ȋn ciudă de chitarist. Cred că aceste surori mai mici ale mireselor strȃngeau pentru ele prea multă frumuseţe. Mireasa pleca de acum, era ştearsă din catastiful castităţii, iar o putere femeiască ce trona peste nuntă, ȋi aloca surorii mai mici a miresei o frumuseţe dublată, triplată, de care ȋntotdeauna mă minunam. Sărutările şi ȋmbrăţişările acestor fetişcane, atunci cȃnd norocul le aducea, erau rupte direct din rai. Care rai? se vor ȋntreba cititorii. Cel al poetului Omar Khayam, din care vine frumuseţea esenţială a femeii. Pentru mine frumuseţea muzicii şi frumuseţea fetei erau una şi aceeaşi frumuseţe.

Stau acum şi mă gȃndesc dacă nu cumva primaşul mă amenda cu suta de lei pentru această sinceritate a muzicii la care eram martor dimineaţa, cȃnd se crăpa de ziuă. Pentru că muzica pe care o oferea pe bani nuntaşilor ȋn ȋntreaga noapte, din poziţia unui vestit viorist ce era, nu valora mai nimic faţă de ceea ce făcea cu vioara sa ȋn acea jumătate de oră.

Nu ştiu dacă reuşeşc, folosind cuvintele scrise, să descriu muzica care m-a fascinat de atȃtea ori. După ce se gȃndea o vreme şi gȃndurile lui plecau ȋn altă lume, o suferinţă ȋi apărea pe chip şi ȋncepea să cȃnte. Vioara ȋncepea să prindă viaţă, ca ȋntr-un miracol. Nu era niciodată aceeaşi melodie, pe care să o recunoşti, era doar un fel de temă ce se aşternea ca o pȃnză de paianjen peste noi. Parcă ȋi văd degetele lungi, osoase, subţiri, cum se mişcă, la fel balerinei, şi arcuşul ca un pămătuf mȃngȃind duios cele patru corzi ale viorii. Nu cȃnta decȃt la capetele frazelor pe corzile exterioare. Improviza pe cele din mijloc, cele ce ne aduc oriunde şi oricȃnd liniştea.. Nu ştiu dacă este corect a spune că improviza. Cred că mai degrabă compunea ireversibil o muzică de o calitate mare, pe care o lăsa nepăsător acolo, ȋn cortul nunţii, cort ce urma să cadă ȋn aceeaşi zi. Nu mai era un simplu muzicant, era mai sus acum decȃt un muzician.

Bracistul, nepotul primaşului, era cuprins cu totul ȋn muzică, găsind cele mai frumoase tonuri, pe care le oferea maestrului său, aşa cum un copil fericit aleargă ȋn jurul unor părinţi călători. Fie avansa el un ton nou şi aştepta cu răbdare intrarea solisticii viorii, fie rămȃnea ȋn urmă şi intra ȋntr-un fel de voce a doua, misterioasă.

Bătrȃnul viorist se adăpostea ȋntr-o muză nefirească a sunetelor medii iar ȋntoarcerile, sau mai bine spus: ȋntorsăturile, erau surprinzătoare, atunci cȃnd fie urca pe prima coardă, fie se ascundea pe ultima. Nu am mai auzit o astfel de muzică. Pentru că nu era nici populară, nici lăutărească, nici ţigănească, nici uşoară, nici cultă sau mediocră. Părea, de foarte departe, să fi fost un fel de doină atipică, nefirească din toate punctele de vedere.

Cred că toate nereuşitele vieţii dar şi toate fericirile lui erau spuse cuiva prin sunete, ca şi cum ar fi vorbit folosind note, ritm, cadenţă. Muzica din dimineaţa nunţilor era ca o căutare a unei rezolvări muzicale rare, ca un contract făcut cu nişte puteri prea mari. Pentru mine acele dimineţi au rămas o demonstraţie a existenţei altor lumi pentru orice credem că se termină aici, lȃngă noi.

Atunci mă deranja diferenţa dintre caracterul slab al vioristului şi miracolul muzicii lui. Eram tȃnăr şi pricepeam doar suprafaţa lucrurilor. Ȋnsă ȋnţelegeam puţin şi ȋncerc să ȋnţeleg şi acum că frumuseţea nu este niciodată completă. Că măsura frumuseţii este conservată de o parte urȃtă pe care nu o ştim dar care există ȋn orice fiinţă.

Cum toate au o frumuseţe a lor, aşa muzica viorilor se abătea peste noi ca o ploaie de care nu te poţi adăposti, cu o frumuseţe necunoscută, pe care nu o voi uita niciodată.

Muzica aceea pură era pentru viorist răsplata vieţii lui, cea pe care o primea ȋnăuntru, dăruind-o ȋn afară. Era un om privilegiat, abia acum ȋmi dau seama. Toată oboseala se ştergea şi toată zdroaba lui devenea o bucurie. Iar pentru noi, cei ce ȋl priveam cu urechile ciulite, era doar această amintire.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

(fragment dintr-o carte ce se află ȋn curs de scriere)

Aşa spune o femeie atunci cȃnd dragostea ei urcă, urcă, şi ajunge la un preaplin al lumii şi nu al ei, ȋn sine. Aici nu este vorba despre un cadou simplu al unui trup de femeie, o dăruire simplă. Aici este un mesaj rar pe care odată auzit de către bărbat se ajunge la o mirare fără de margini şi la un strigăt interior de dorinţă cum nici nu se poate descrie. Nici un bărbat normal nu face faţă cu uşurinţă unei asemenea situaţii. Nici un bărbat nu este pregătit să se folosească de o aşa deschidere, nici măcar cei perverşi şi murdari. Aceştia nu vor ajunge ȋn acest punct niciodată, nici cu cele mai depravate femei. Ele ȋşi doresc, desigur, instinctual, să meargă spre acolo dar nu ştiu să spună o astfel de declaraţie.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine!.”

Aceasta optiune, devenită şi propunere, este ceva ce crează bărbatului o stare ce nu o poate uita vreodată. O femeie ce spune asta este ȋn situaţia de a-şi ceda complet trupul omului ce o priveşte.  Cel ce nu ȋnţelege complet ce semificaţie are şi care sunt limitele acestui abandon aparent. Sunt foarte puţini acei barbaţi care au auzit, sau vor auzi vreodată, din gura unei femei spunȃndu-li-se o astfel de invitaţie ne-mai-auzită. Care sunt deci limitele pe care le are, totuşi, bărbatul ȋn acest caz? El nu poate ȋnţelege greşit o limită fizică, una extinsă spre libertatea de a fi singur cu trupul acelei femei. Nu. Femeia de acest gen este o femeie ridicată din valuri asemeni unei sirene. Puterea ei este mai mare decȃt puterea bărbătească de a face dragoste cu a iubitului ei.

Promisiunea ei rămȃne o himeră ȋn realitate. Ea va privi de alături dragostea lui sau va fi şi alături şi ȋn centrul a ceea ce ȋnseamnă a lăsa totul ȋn seama bărbatului? Să ne gȃndim.  Este pasivitate? Este altceva! Pasivitatea cu renunţare la participare a unei femei este opusul a ceea ce ȋncerc să ȋnţeleg ȋn acest text deficil. Este un preaplin al dragostei acelei femei - am descoperit mai sus această posibilitate. Dacă este ceea ce se revarsă ȋn afara trupului ei şi, binenţeles şi al firii ei, ea va spune o astfel ca cerere şi nu cu totul un alint sau o invitaţie sinceră şi uşoară spre un mic desfrȃu secret şi bucuros, copios, al celor două trupuri.

Orice ar dori să facă un bărbat cu trupul acelei femei ce ȋi ȋncuvinţează o astfel de libertate nu ar ajunge la totul pe care l-a cerut o astfel de femeie. Acel tot este unul complet, intim desigur, dar şi social, public - şi definitiv, mai ales. Mai degrabă cred că toate aceste sensuri se ȋnsumează ȋn ideea de ireversibil, de predare adevărată a trupului acelei femeii, atȃt acelui bărbat dar mai ales puterii dragostei, cea care o poate ȋnsoţi pe veci, undeva ȋn ceruri sau ȋn stadii ale veşniciei pe care fiinţa femeii le aşteaptă sau crede ȋn aceste stadii.

Ce este de făcut atunci cȃnd o femeie spune aşa bărbatului? El o poate poseda ȋn cele din urmă, dar nu mai mult decȃt ar face-o altfel. Mai sigur este să credem ȋntr-o inhibare naturală a sa, ca urmare a acestei presiuni covȃşitoare. Si totuşi: ce rost are, din partea femeii, o astfel de plasare a trupului şi a sufletului ei ȋn spaţiul de siguranţă, nu al ei, ci al bărbatului? De aici pleacă uluirea oricărui bărbat care ascultă o astfel de superdeclaraţie de dragoste. Pentru că nu este o declaraţie de iubire ci una a ȋmplinirii unei iubiri ȋn şi prin dragoste.

Ȋmi vine să cred că această senzaţie, nerostită,  a lui ,,poţi să faci ce vrei cu mine!.” o au şi femeile şi bărbaţii atunci cȃnd rostesc acel da, oficial şi sincer, dacă este sincer, ȋn faţa preotului şi a oficialului de la primărie.Dar numai ȋmi vine să cred, nu pot fi sigur.

De ce mă abţin? - Dacă femeia ar fi spus: ,,Poţi să faci orice vrei cu mine!.” atunci dorinţa este evident sexuală, chiar perversă. Dar adresarea fără limita aşteptată de către bărbat este mai mult socială decȃt sexuală. Vorbirea evidentă sau doar şoptirea acestui ȋndemn fac, de asemenea, ca lucrurile ȋntre cei doi să fie diferite. Cel mai aşteptat este ca acest dialog să se petreacă ȋntr-o convorbire mică, ȋn care ea să pronunţe această mantră de dragoste uluitoare iar el să o privească ȋndelung şi să tacă, fie să ȋnceapă să o dezbrace cu mȃinile lui, fie să o mȃngȃie blȃnd, dacă ea este deja goală. Invit cititorii să aprofundeze acest subiect pentru că nu pare a fi unul ce se lămureşte cu una cu două…

CONFLICTUL SOCIAL DINTRE MEDIOCRITATE ŞI ELITĂ

CONFLICTUL SOCIAL DINTRE MEDIOCRITATE ŞI ELITĂ

Niciodată elita nu ȋşi dezmite poziţia şi valoarea ca să se antreneze ȋntr-un conflict neproductiv cu zona mediocrităţii umane. Ba mai mult, elita ştie şi acţionează ȋn cunoştinţă de cauză spre binele clasei mediocrilor, mult mai numeroasă. Cea care formează ȋn orice societate majoritatea covȃrştoare. Ȋn schimb mediocritatea şi-a făcut un obicei istoric din a batjocori elita. Nu s-a putut ȋnvăţa minte ȋntreaga lume, dupa atȃtea nenorociri. Că locul mediocrităţii nu este la frȃie.  Legenda religioasă despre Cain şi Abel s-a repetat şi de repetă ȋn istorie ȋn orice domeniu. Este o lege oare, ca mediocritatea să se revolte ȋn faţa naturii pentru nedreptatea de a exista? Nici un individ mediocru nu este mulţumit de zarurile aruncate de natură pentru toate deficienţele lui, cele ce nu sunt deficienţe decȃt dacă el le compară cu valorile celor din elită, altfel sunt nişte caracteristici umane normale.

Ceea ce nu este corect aici este că mediocritatea se revoltă ȋn faţa naturii lovind ȋn elită.

Oamenii au oroare de cuvȃntul mediocritate, dar nu au dreptate, pentru că acest cuvȃnt vine de la cuvȃntul mediu, adică echilibrat, firesc, normal. Oamenii tind să se creadă toţi, deasupra celorlalţi, din cauza acelei stime se sine instinctive, exagerate, ce ȋi ȋnşeală chiar din interiorul lor.

Una dintre cele mai mari tristeţi şi dezamăgiri ale lumii pleacă de la dorinţa reală a medocrităţii de a ȋnlocui elita. Dar nu se opreşte la a ȋncerca pe drept să facă acest lucru, concurȃnd cu adevărat, ci a găsit o soluţie ȋngrozitoare. Să şteargă elita din existenţa ei fizică. Ȋnţelesul acestui luru este la fel de ȋngrozitor. Pe ce bazează această idee? Pe faptul că anulȃnd fizic indivizii, cei ce de fapt nu au nici o vină că au fost născuţi şi crescuţi la o capacitate intelectulă mai ridicată, inevitabil cineva trebuie să le ia locul. Adică să vină cei din spate şi să se aşeze ȋn faţă, dat fiind că: locurile au rămas libere şi că cineva trebuie să ocupe aceste locuri. Pentru ca lumea să meargă mai departe. Va merge mai departe, desigur, dar şchiopătȃnd.

Este mai mult decȃt mizerabilă această atitudine a lumii şi mai mult decȃt perversă. Dispariţia fizică a celui născut mai valoros doar pentru asta, este nu numai o crimă uluitoare ci şi o trădare a esenţei ȋntregii umanităţi, pentru că omorȃnd elitele mediocritatea ȋşi taie craca de sub picioare. Nu va mai fi cine să creeze, să producă, să organizeze, să conducă consistent, adică să aducă o reală bunăstare popoarelor. Dumnezeu a creat aşa lumea şi nici un om nu are calitatea de a contesta sau de a schimba acest lucru.

Nu este plăcere şi fericire mai mare şi linişte mai mare a vieţii decȃt cea pe care o trăieşte omul mediu, omul obişnuit. Puterea de a gȃndi mai mult, mai adȃnc şi mai des decȃt i se cuvine unui om obişnuit, adică mediocru, este o mare pacoste a celuilalt om, cel dintr-o elită, ales aşa de către Dumnezeu. Acest om creat pentru elită, aşezat ȋn partea de sus a clopotului lui Gauss, a distribuţiei naturale, fireşti, a oricărei mulţimi, este un om necesar. Acest om are dezavantajul durerii de a fi treaz, acel avantaj pe care şi-l doresc ceilalţi, doar pentru o mărire iluzorie, cei ce moţăie fericiţi.

Un stat care nu ȋnţelege acest lucru şi lasă să se cocoaţe la vȃrf oameni mediocrii este sortit pieirii. Impostoriatul devine un mod de viaţă iar impostorii umplu repede ȋntreg spaţiul public. Ei nici măcar nu ştiu că sunt impostori, cred că aşa este firesc să fie. Cea mai mare tristeţe a istoriei este prostia de a dispărea astfel a statelor.

CITITORUL ŞI SCRIITORUL

CITITORUL ŞI SCRIITORUL

Un scriitor nu se adresează cititorului dintr-o perspectivă a persoanei. Adică el, de fapt consideră că toţi cititorii săi viitori sunt de faţă acum şi participă direct la ceea ce scrie. Nu există nimeni lăsat ȋn afara sincerităţii cărţii lui. Ceea ce este diferit de ideea perspectivei personale a scriitorului. Adică aici este o discuţie virtuală sinceră.

Perspectiva personală a scriitorului este contrarie prin idee: voi nu ştiţi ȋncă nimic despre ce scriu eu şi veţi afla citind. Va fi o surpriză! Nu este așa. Ficare cititor știe, cunoaște fondul oricărei cărți. Surpriza trăieşte numai dacă va rămȃne mereu o surpriză. Imediat ce s-a petrecut, surpriza moare ȋn rȃsul pe care ȋl provoacă. Eu cred că surpriza este cel mai tragic actor al vieţii oamenilor. Am cunoscut o persoană care nu putea comunica decȃt prin surprize. Obosea pe toată lumea cu asta. Cȃnd se apropia o surpriză, deja intuită, destinatarii, cei ce urmau, sărmanii, să rȃdă de să se prăpădească nu alta, deveneau trişti şi tăcuţi.

Scriitorul caută o perspectivă a ideii spre care doreşte să se ȋndrepte. El nu se gȃndeşte şi nu aşteaptă ca să fie sau să nu fie de acord cititorul cu ceea ce se afirmă prin scriere. El nu se gȃndeşte la faptul că cititorul va privi automat o afirmaţie, prin propria sa persoană şi prin propria sa experienţă, adică se va pune ȋn locul personajului sau va aplica ideea pe propria lui piele. Cum se ȋntȃmplă la ȋnmormȃntări.

Ce ȋl uimeşte pe un scriitor atunci cȃnd un citior are o reacţie? Faptul că el crede că scriitorul scrie despre sine sau că a scris cartea pentru cititorul care citeşte despre sine. Regăsirea ȋntr-o astfel de carte a cititorului este indirectă, nu directă, cum este ȋn cazul cărţilor de succes comercial. De aceea poveştile populare rezistă de mii de ani, pentru că nu au o scriitură comercială. Poveștile se pot repovesti de sute şi sute de ori. Surpriza nu este ȋn ceea ce fac sau ce spun personajele ci ȋn ceea ce ȋnţelege ascultătorul.

Dacă nu ar privi aşa lucrurile nimeni nu ar mai scrie nici un rȃnd de carte. Un scriitor doreşte ȋn primul rȃnd să afle ceea ce urmează să scrie el ȋn pagina următoare. De aceea vrea să fie scriitor. El este cel mai curios cititor. Să nu uităm că primul cititor al unei cărţi este scriitorul ȋn persoană. Dacă reuşeşte să afle ceva, ȋn aceeaşi măsură va afla şi cititorul său. Dacă nu află nimic, tot atȃt va afla şi cititorul iar cartea va fi orfană din prima ei zi. Pentru că un scriitor autentic nu are de ce să mai scrie o carte pe care o ştie deja. El ştie doar nişte fire generale dar nu are habar ce, cine, de ce, cum, cȃnd... se va ȋntȃmpla de fapt ȋn carte. Pentru a da viaţă cărţii se suflă peste fiecare cuvȃnt ȋn parte. Poate că se suflă cu duh de la Dumnezeu peste fiecare literă, recte sunet, ȋn parte. Care mai este atunci farmecul unei vieţi de scriitor dacă nu ar fi aşa? O carte se plăteşte nu numai cu timp şi cu energie ci şi cu un segment de viaţă. 

Ideile de acest fel sunt mărturisiri făcute indirect şi atent de scriitorii mari, ce au marcat lumea cu operele lor. Contează aceste lucruri? Pentru mine, da. Ca să ȋnţeleg aşa, cȃte ceva despre scriitori şi despre cărţi, dar şi despre cititori, am privit cu atenţie scrisul din spatele rȃndurilor mai multor scriitori dar predominant ale lui Jorge Luis Borges.

UNELE ADEVĂRURI VIN MAI TȂRZIU

 UNELE ADEVĂRURI VIN MAI TȂRZIU

Odată cu ȋmbătrȃnirea lor oamenii devin de nesuportat. Credeam că este doar o reacţie nejustificată şi o părere greşită a celor mai tineri, despre cum să se comporte cu cei mai ȋn vȃrstă. Dar văd că lucrurile sunt reale iar forţa care ȋi schimbă ȋn partea finală a vieţii pe oameni este una colosală şi de neoprit. Mai bine aş spune că forţa aceasta colosală nu ȋi mai schimbă şi că devin ȋncet ȋncet ceea ce sunt ei de fapt. Credeam mereu că omul bătrȃn devine ȋnţelept şi că găseşti ȋnţelegere şi ascultare atunci cȃnd te adresezi unuia ȋn vȃrstă. Dar nu este aşa. Constatarea aceasta este una dintre cele mai amare pe care o ȋncerc ȋn ultima vreme. Mă aşteptam ca prietenii şi cunoscuţii, ȋmbătrȃnind cȃte puţin, să devină mai blȃnzi şi mai calzi, mai darnici şi mai buni. De blȃndeţe nici nu poate fi adusă vorba. 

Privind inversat, spre tinereţea oamenilor, constat faptul că fiecare a ascuns tarele lui grele şi a pus ȋn fata celorlalţi o imagine convenabilă şi aşteptată, pozitivă, frumoasă; adică avantajoasă. La fel fetei de măritat fac şi oamenii, ȋn general, pe parcursul traiului lor social de mijloc. Vor să fie iubiţi şi pun la bătaie calităţi ȋnchipuite, pe care şi le doresc şi ei din partea celorlalţi. Iar pentru asta sunt dispuşi să cheltuiască resurse de tot felul. Au nevoie de putere pentru a face această autofiguraţie, putȃnd să lupte cu interiorul lor bȃntuit, ȋnsă, de acele cereri instinctuale ȋnăscute, care ȋi necăjesc toată viaţa. Ȋn momentul de ȋnceput al vieţii şi cel de mijloc omul are puterea aceasta pe care unii, destul de mulţi, nu o folosesc şi sunt dificili social pe tot parcursul vieţii lor. Desigur că mai trăiesc ȋn plus o sumă de ani cu această energie neconsumată pentru ceilalţi. Acestea sunt şi ecuaţiile matematice ale creştinismului. La a mai da cȃte ceva din traista cu puteri şi pentru ceilalţi, cei cu o soarta mai puţin norocoasă. Ne aşteptăm ca oamenii ce trăiesc vieţi mai lungi să fie răsplătiţi aşa pentru viaţa lor exemplară, cȃnd, ȋn realitate, ei au fost nişte egoişti fără pereche.  

Scăderea puterilor actoriceşti, spus la figurat, lasă cortina necăzută iar piesa jucată la liber, se extinde public acum şi ȋn culisele fiecăruia. Ce se ȋntȃmplă? Defectele nu mai pot fi ţinute aşa de uşor sub control. Cel mai răspȃndit defect şi mai covȃrşitor, care are efecte nu doar ȋn proximitatea familiei, este zgȃrcenia. O seamă dintre oameni au această umbră asupra caracterului lor, fiind ceva foarte aproape de instinctele de jos, adică de teama de foame şi de teama de moarte.

Amatorul de  chilipiruri este un zgȃrcit devenit acum şi lacom, nici decum un om cuminte şi cumpătat care economiseşte. Pe măsură ce ȋmbătrȃnesc mulţi dintre oameni devin obsedaţi de această boală. Şi contrar dorinţei de agoniseală ei devin mai săraci pentru că fac la fel celui din proverbul cu făina şi tărȃţele.

Mascarea zgȃrceniei duce, inevitabil, spre răutate, prin teama de a nu fi folosiţi, păcăliţi sau dezavantajaţi pe nedrept. Lupta pentru propria dreptate, mascată de o altă luptă, una pretinsă pentru dreptate ȋn general, bazată de fapt pe frica de a nu pierde cumva un bănuţ devine o comedie grotescă ȋn faţa celorlalţi, din jur. Iar manifestarea unui astfel de om devine manifestarea unui om prost. 

Zgȃrcenia, răutatea şi prostia devin acum fireşti, ȋn acest lanţ umblător, cȃnd multă vreme se vedeau din afară doar tentative ale acestor mici broaşte rȃioase, scăpate din buzunare, cȃnd şi cȃnd...