CITITORUL ŞI SCRIITORUL

CITITORUL ŞI SCRIITORUL

Un scriitor nu se adresează cititorului dintr-o perspectivă a persoanei. Adică el, de fapt consideră că toţi cititorii săi viitori sunt de faţă acum şi participă direct la ceea ce scrie. Nu există nimeni lăsat ȋn afara sincerităţii cărţii lui. Ceea ce este diferit de ideea perspectivei personale a scriitorului. Adică aici este o discuţie virtuală sinceră.

Perspectiva personală a scriitorului este contrarie prin idee: voi nu ştiţi ȋncă nimic despre ce scriu eu şi veţi afla citind. Va fi o surpriză! Nu este așa. Ficare cititor știe, cunoaște fondul oricărei cărți. Surpriza trăieşte numai dacă va rămȃne mereu o surpriză. Imediat ce s-a petrecut, surpriza moare ȋn rȃsul pe care ȋl provoacă. Eu cred că surpriza este cel mai tragic actor al vieţii oamenilor. Am cunoscut o persoană care nu putea comunica decȃt prin surprize. Obosea pe toată lumea cu asta. Cȃnd se apropia o surpriză, deja intuită, destinatarii, cei ce urmau, sărmanii, să rȃdă de să se prăpădească nu alta, deveneau trişti şi tăcuţi.

Scriitorul caută o perspectivă a ideii spre care doreşte să se ȋndrepte. El nu se gȃndeşte şi nu aşteaptă ca să fie sau să nu fie de acord cititorul cu ceea ce se afirmă prin scriere. El nu se gȃndeşte la faptul că cititorul va privi automat o afirmaţie, prin propria sa persoană şi prin propria sa experienţă, adică se va pune ȋn locul personajului sau va aplica ideea pe propria lui piele. Cum se ȋntȃmplă la ȋnmormȃntări.

Ce ȋl uimeşte pe un scriitor atunci cȃnd un citior are o reacţie? Faptul că el crede că scriitorul scrie despre sine sau că a scris cartea pentru cititorul care citeşte despre sine. Regăsirea ȋntr-o astfel de carte a cititorului este indirectă, nu directă, cum este ȋn cazul cărţilor de succes comercial. De aceea poveştile populare rezistă de mii de ani, pentru că nu au o scriitură comercială. Poveștile se pot repovesti de sute şi sute de ori. Surpriza nu este ȋn ceea ce fac sau ce spun personajele ci ȋn ceea ce ȋnţelege ascultătorul.

Dacă nu ar privi aşa lucrurile nimeni nu ar mai scrie nici un rȃnd de carte. Un scriitor doreşte ȋn primul rȃnd să afle ceea ce urmează să scrie el ȋn pagina următoare. De aceea vrea să fie scriitor. El este cel mai curios cititor. Să nu uităm că primul cititor al unei cărţi este scriitorul ȋn persoană. Dacă reuşeşte să afle ceva, ȋn aceeaşi măsură va afla şi cititorul său. Dacă nu află nimic, tot atȃt va afla şi cititorul iar cartea va fi orfană din prima ei zi. Pentru că un scriitor autentic nu are de ce să mai scrie o carte pe care o ştie deja. El ştie doar nişte fire generale dar nu are habar ce, cine, de ce, cum, cȃnd... se va ȋntȃmpla de fapt ȋn carte. Pentru a da viaţă cărţii se suflă peste fiecare cuvȃnt ȋn parte. Poate că se suflă cu duh de la Dumnezeu peste fiecare literă, recte sunet, ȋn parte. Care mai este atunci farmecul unei vieţi de scriitor dacă nu ar fi aşa? O carte se plăteşte nu numai cu timp şi cu energie ci şi cu un segment de viaţă. 

Ideile de acest fel sunt mărturisiri făcute indirect şi atent de scriitorii mari, ce au marcat lumea cu operele lor. Contează aceste lucruri? Pentru mine, da. Ca să ȋnţeleg aşa, cȃte ceva despre scriitori şi despre cărţi, dar şi despre cititori, am privit cu atenţie scrisul din spatele rȃndurilor mai multor scriitori dar predominant ale lui Jorge Luis Borges.