FRUMUSEŢEA VIORILOR

FRUMUSEŢEA VIORILOR

Dimineaţa era altceva. Spre dimineaţă se săturau şi cei mai ȋnrăiţi nuntaşi şi cădeau laţi, cu capul ȋntre farfurii şi pahare răsturnate.

Şi, ȋncet ȋncet, se făcea o linişte rece ȋn cort, ȋncȃt te gȃndeai doar la patul gol de acasă ȋn care să cazi şi să te chirceşti pentru a strȃnge căldura trupului sub haine. Şi atunci, cȃnd credeai că totul este gata, ȋncepea adevărata muzică. Muzicanţii, cei cu piele tuciurie şi ochioşi, se aşezau la o masă de lȃngă ringul orchestrei, masă cu feţe din hȃrtii albe, murdare de supă. Ȋşi turnau cȃte un păhărel de ţuică şi o priveau de aproape, ca şi cum ar putea avea un pai, ceva, ȋnainte de a o arunca pe gȃt.

,,Stai jos aicea, chitaristule!” Ȋmi zicea bătrȃnul muzicant, primaşul, şi ȋmi arunca o privire prin care ȋmi spunea că se face un pact de cȃteva zeci de minute, ȋn care viclenia şi ȋnşelăciunea sunt lăsate la o parte. Eu oricum nu credeam asta dar mă aşezam lȃngă ei pentru că muzica ce urma să o ascult era mai valoroasă decȃt suta de lei, ruptă nemilos din plata ce urma, pe care nu mi-o mai dădea vreodată. Ştiam că face parte din jocul lor, să mai ciupească cu cȃte o şmecherie. Mă uimea inventivitatea cu care aducea argumente pentru a amȃna să plătească suma tȃrguită.

Muzica va apărea de deasupra cortului, a cerului, a lumii, ȋntr-o frumuseţe neaşteptată, atȃt de profundă ȋncȃt mă miram de unde vine. Zȃmbetul cel de complezenţă, binevoitor şi fals, pe care ȋl ȋnvăţaseră de mici vioriştii şi pe care ȋl foloseau toată noaptea, sub o formă de amabilitate ȋmpăciuitoare dar şi servilă, fricoasă, era uitat. Ei erau acum oameni mai mult decȃt fireşti. Ȋşi luau viorile aşa cum ȋşi ia chirurgul mănuşile şi bisturiul şi ȋşi ȋnchideau ochii, de parcă le era ruşine că trebuie acum să se roage de faţă cu mine. Pentru că se rugau unui zeu al muzicii cu fiecare sunet ce sosea din cutiile de rezonanţă goale ale instrumentelor.

Bracistul, cel ce urma să ţină ritmul şi armonia ȋncepea cu un ton lung şi abea auzit, ȋncȃt părea că se teme să atingă cu arcuşul corzile unse cu sacȃz, o pulbere albă căzută pe cordar ca o mătreaţă pe gulerul unui poet. Nu era mulţumit de sunete şi ȋntindea cȃnd o coardă, cȃnd alta. Cȃnd i se părea că este bine, se oprea iute din rotitul cheilor de parcă erau fierbinţi şi se ardea la degete. Urechea lui, pe care o ţinea concentrat deasupra corzilor, depăşea ȋn nuanţe acurateţea permisă de mecanica viorii.

O văd pe sora mai mică a miresei venind cu un coş de nuiele. Strȃngea de pe mese, una alta, dar ochii ei era atenţi, aşa obosiţi, la micul spectacol al vioriştilor dar şi la mine. Mereu mireasa avea o soră mai mică ce se ȋndrăgostea ȋn ciudă de chitarist. Cred că aceste surori mai mici ale mireselor strȃngeau pentru ele prea multă frumuseţe. Mireasa pleca de acum, era ştearsă din catastiful castităţii, iar o putere femeiască ce trona peste nuntă, ȋi aloca surorii mai mici a miresei o frumuseţe dublată, triplată, de care ȋntotdeauna mă minunam. Sărutările şi ȋmbrăţişările acestor fetişcane, atunci cȃnd norocul le aducea, erau rupte direct din rai. Care rai? se vor ȋntreba cititorii. Cel al poetului Omar Khayam, din care vine frumuseţea esenţială a femeii. Pentru mine frumuseţea muzicii şi frumuseţea fetei erau una şi aceeaşi frumuseţe.

Stau acum şi mă gȃndesc dacă nu cumva primaşul mă amenda cu suta de lei pentru această sinceritate a muzicii la care eram martor dimineaţa, cȃnd se crăpa de ziuă. Pentru că muzica pe care o oferea pe bani nuntaşilor ȋn ȋntreaga noapte, din poziţia unui vestit viorist ce era, nu valora mai nimic faţă de ceea ce făcea cu vioara sa ȋn acea jumătate de oră.

Nu ştiu dacă reuşeşc, folosind cuvintele scrise, să descriu muzica care m-a fascinat de atȃtea ori. După ce se gȃndea o vreme şi gȃndurile lui plecau ȋn altă lume, o suferinţă ȋi apărea pe chip şi ȋncepea să cȃnte. Vioara ȋncepea să prindă viaţă, ca ȋntr-un miracol. Nu era niciodată aceeaşi melodie, pe care să o recunoşti, era doar un fel de temă ce se aşternea ca o pȃnză de paianjen peste noi. Parcă ȋi văd degetele lungi, osoase, subţiri, cum se mişcă, la fel balerinei, şi arcuşul ca un pămătuf mȃngȃind duios cele patru corzi ale viorii. Nu cȃnta decȃt la capetele frazelor pe corzile exterioare. Improviza pe cele din mijloc, cele ce ne aduc oriunde şi oricȃnd liniştea.. Nu ştiu dacă este corect a spune că improviza. Cred că mai degrabă compunea ireversibil o muzică de o calitate mare, pe care o lăsa nepăsător acolo, ȋn cortul nunţii, cort ce urma să cadă ȋn aceeaşi zi. Nu mai era un simplu muzicant, era mai sus acum decȃt un muzician.

Bracistul, nepotul primaşului, era cuprins cu totul ȋn muzică, găsind cele mai frumoase tonuri, pe care le oferea maestrului său, aşa cum un copil fericit aleargă ȋn jurul unor părinţi călători. Fie avansa el un ton nou şi aştepta cu răbdare intrarea solisticii viorii, fie rămȃnea ȋn urmă şi intra ȋntr-un fel de voce a doua, misterioasă.

Bătrȃnul viorist se adăpostea ȋntr-o muză nefirească a sunetelor medii iar ȋntoarcerile, sau mai bine spus: ȋntorsăturile, erau surprinzătoare, atunci cȃnd fie urca pe prima coardă, fie se ascundea pe ultima. Nu am mai auzit o astfel de muzică. Pentru că nu era nici populară, nici lăutărească, nici ţigănească, nici uşoară, nici cultă sau mediocră. Părea, de foarte departe, să fi fost un fel de doină atipică, nefirească din toate punctele de vedere.

Cred că toate nereuşitele vieţii dar şi toate fericirile lui erau spuse cuiva prin sunete, ca şi cum ar fi vorbit folosind note, ritm, cadenţă. Muzica din dimineaţa nunţilor era ca o căutare a unei rezolvări muzicale rare, ca un contract făcut cu nişte puteri prea mari. Pentru mine acele dimineţi au rămas o demonstraţie a existenţei altor lumi pentru orice credem că se termină aici, lȃngă noi.

Atunci mă deranja diferenţa dintre caracterul slab al vioristului şi miracolul muzicii lui. Eram tȃnăr şi pricepeam doar suprafaţa lucrurilor. Ȋnsă ȋnţelegeam puţin şi ȋncerc să ȋnţeleg şi acum că frumuseţea nu este niciodată completă. Că măsura frumuseţii este conservată de o parte urȃtă pe care nu o ştim dar care există ȋn orice fiinţă.

Cum toate au o frumuseţe a lor, aşa muzica viorilor se abătea peste noi ca o ploaie de care nu te poţi adăposti, cu o frumuseţe necunoscută, pe care nu o voi uita niciodată.

Muzica aceea pură era pentru viorist răsplata vieţii lui, cea pe care o primea ȋnăuntru, dăruind-o ȋn afară. Era un om privilegiat, abia acum ȋmi dau seama. Toată oboseala se ştergea şi toată zdroaba lui devenea o bucurie. Iar pentru noi, cei ce ȋl priveam cu urechile ciulite, era doar această amintire.