Somnul din biserică

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.

Rugăciunea şi somnul se potrivesc oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezire, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii fireşti?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.

Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Sunt singur în biserica din staţiunea Furka, staţiunea ce are în braţe ,,golful cald”, anume săpat după forma unei furci, pentru îmbăierea zeilor de dincolo de ape, cei de pe muntele Olimp. La început credeam că este o poveste frumoasă, este o idee teoretică, însă îmbăierea în apele golfului nu este una firească. După ani de petrecere a concediului aici am devenit convins de adevărul sublimului acestor ape.

După amiaza petrec un mic răgaz în biserică. Căldura de afară devine determinantă, sunt orele de ascundere şi de somn ale localnicilor. Noi, cei din nord, unii preferăm să aşteptăm pitiţi, trecerea amiezii.

Ascult liniştea icoanelor şi le privesc cu gândul la întrebări. Uneori aţipesc pentru momente sau minute şi liniştea mă fură, uitând. 

Îmi amintesc despre strădaniile sfinţilor părinţi de a se împotrivi somnului. Acel somn era privit ca o încercare însumată celorlate, încercări ce odată trecute călesc voinţa supravieţuirii spirituale. Privesc chipurile sfinţilor părinţi şi îi admir pentru luptele lor date cu toate ispitele omeneşti. Ei nu au rămas anonimi.

Înţeleg despre somn că va rămâne pentru om un drum necunoscut. Iar pacea acestui drum nu este negativă, cum liniştea din clipele unei sporadice aţipiri într-o biserică pot fi o doar o mică mângâiere a sufletului.