ULTIMA ÎNTREBARE

 

ULTIMA ÎNTREBARE

 

    Îi voi pune mai jos o întrebare unchiului, prin care sper să obțin un răspuns nu doar metafizic ci şi cu un rost aplicabil nepoților săi de acum şi celor ce vor urma mai departe în lume.

 

    (Pentru cei care nu l-au cunoscut aievea pe unchiul lor, Mărginean Gheorghe, fac o precizare necesară. Răspunsul acestuia va fi reprezentativ, dens şi puternic. Iar celor care l-au cunoscut aievea, le recomand să pună în gura lui frazele răspunsului, cu tonul său şi cu vocea sa de mare orator, ce a fost!)

 

    Las, aşadar, unchiului Mărginean Gheorghe bucuria de a încheia această carte. Carte la care a visat mult şi pe care şi-a dorit să o scrie chiar dânsul. Să o scrie şi să o publice pentru a nu lăsa ca strămoşii săi, acei țărani cărturari, să intre în uitare!

 

    ,,- Ce crezi, unchiule, că urmăresc în viață oamenii. Cei care au habar despre lume?”

    ,,- În primul rând, nepoate, ei îşi doresc, conştienți sau nu, să nu fie uitați! O parte dintre ei ştiu că moartea le va veni, fără ca ei să se poată împotrivi cu nimic. Iar după moarte, inevitabil se va instala uitarea! Omul este o ființă gânditoare, singura de acest fel dintre viețuitoare. Care trebuie să plătească prin ,,ceva” acest avantaj. Cum? Prin conştiința timpului! A limitelor timpului înțelese bine, puse apoi în fața veşniciei. Unii s-au întors înapoi în pulberea pământului din care au venit, cu convingerea că asta este tot. Alții nu au ştiut nimic. Nici albă şi nici neagră şi au trăit degeaba. Unii nu şi-au pus problema. Iar unii şi-au pus-o.

    De ce omul poate fi, în cea mai mare parte a vieții, neatent la sfârşitul lui? Pentru că exersează în fiecare zi, prin somn, absența sa semiconştientă din timp. Somnul este cel care îl înarmează organic pe om cu o stare pe care o aseamănă în subconştient cu moartea sa. Cât este din somn aferent sau atribuit neființei? Adică morții, spus mai direct! Sau dacă este ceva din somn de natura odihnei veşnice, pe care omul a plasat-o cu abilitate, înapoia morții lui? Nu se ştie. Omul se omoară pe sine în fiecare seară şi se reînvie pe sine în fiecare dimineață! De zeci de mii de ori pe parcursul vieții sale. Adică se uită pe sine dormind şi îşi aminteşte de sine trezindu-se. O face pentru a trăi, pur şi simplu? Pentru că aşa a organizat natura viața, după zi şi după noapte? Pentru că ne rotim zilnic în fața unei stele, soarele? Sau, o face şi pentru a trăi dar şi pentru a muri! Noi toți ne dorim veşnicia, dar aşa cum veşnicia ar semăna cu viața şi nu ne dorim o veşnicie care să semene cu moartea! După cum ți-am mai spus, pentru noi oamenii veşnicia este o succesiune foarte lungă de momente, care toate se numesc ,,acum”. Ştiința ne va arăta într-o zi că viața de pe pământ şi gândirea, cea pe care omul a alăturat-o vieții, se vor pierde. Când? Într-un viitor, oricât de îndepărtat ar părea a fi, dar tot mai apropiat decât veşnicia la care noi sperăm. Şi singura poziție corectă a noastră este aceea de a diviniza şi de a iubi prezentul! Aşadar prezentul nostru, prin care trecem atât de repede, este veşnicia noastră! Pentru că prezentul este singura noastră certitudine posibilă, sinceră! Dacă nu am fi avut conştiința timpului, şi le-am fi avut pe toate celelalte, am fi fost cele mai fericite alcătuiri vii din istoria întregului Univers! Dar Dumnezeu nu ne putea face mai norocoşi decât este Dumnezeu însuşi! ”

 

    Tac. Ceea ce a spus unchiul Gheorghe, ca urmaş a lui Vasile cel tăcut şi îngândurat, a lui Nicolae clarvăzătorul, a lui Ioan cel cu sute de cărți şi al lui Iosif, oierul cu o mie de oi, nu poate fi ştirbit cu nimic. Unchiul, văzând că nu spun nimic a vrut să aducă din spațiul nemărgint al gândirii, în lume, spusele sale şi a mai adăugat:

   

    ,,Poetul nostru național, Mihai Eminescu, ne spune un lucru ce seamănă cu ceea ce vorbim noi acum, prin somnul său, ,,adesʹ lângă izvor”. El se culca şi adormea lângă izvor şi visa o tânără şi frumoasă crăiasă. Era oare viața sau era moartea, acea dragoste din visul său, acea crăiasă? Sau nu era decât o simplă copilă din lume? Nu vom şti şi nu vom afla!”

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

Extras din cartea ,,Neamurile din care vin”

 

 ,,Puterea cărților asupra omului este uriaşă. Este ştiut că cele câteva mii de ani de civilizație umană a constat, determinant, în a se scrie cărți şi a se citi cărți. Din acest izvor s-au născut toate atributele lumilor şi ale epocilor mari ale istoriei. Prin cărți oamenii au pus mereu la comun tot ceea ce au reuşit să descopere, să înțeleagă şi să producă. Ca apoi o nouă generație să adauge încă un segment în această spirală uriaşă. Este şi motivul, oarecum pervers, pentru care acum statele nu încurajează o cultură solidă a maselor. Nu citeşti cărți, nu cunoşti aproape nimic. Doar ai impresia că ştii despre ce este vorba. Dar nu ştii! Din discuții, de la ştiri, de la Radio, de pe Internet sau de pe telefonul mobil nu te alegi cu aproape nimic, doar te amăgeşti. Şi aşa, cei puternici îi țin sub un control strict pe cei slabi, fără ca aceştia să înțeleagă. Şi tot aşa, cei puternici fac ce vor cu lumea noastră, a tuturor.”

Viaţa de apoi

 

Viaţa de apoi

 Extras din cartea Neamurile din care vin. O discuție cu unchiul Gheorghe Mărginean, despre viața de apoi.

    ,,- După atâţia ani de studiu, ai reuşit să îţi faci o idee despre cum va fi sau nu va fi, despre ce va fi, şi dacă există viaţă de apoi?” ; ,,- O să vorbim în bibliotecă pe tema asta! Bine?” ; ,,-Revin la întrebarea din livadă, aţi promis să expuneţi ideile sau concluziile despre viaţa de apoi.” ; ,,-Papa de la Roma a spus că nu există purgatoriu şi nici rai în formă fizică, materială. Acestea există numai intelectual. Pentru mine purgatoriul şi raiul sunt mereu acum şi aici pe pământ. Aici e raiul! Ăsta este raiul!” ; (pauză) ,,- Viaţa de apoi este de fapt înainte. Este viaţa de dinainte! Pentru că înălţarea spiritului nostru se petrece în timp ce noi trăim şi nu după ce noi murim. Sau nu se mai înalţă deloc. Atât Isus cât şi mama lui Isus, Maria, sunt exemple fundamentale în acest sens. Urcarea lor la cer nu a fost posibilă decât prin urcarea anterioară a faptelor pe care le-au avut pe pământ. Post urcarea noastră la cer nu are cum să fie posibilă. Aşadar, chiar în acest moment, în vreme ce noi discutăm, ne trăim simultan şi viaţa de apoi, cea despre care este pusă întrebarea.” ; (pauză) ,,Pe o axă a viitorului celor care sunt în viaţă li se proiectează un fel de prelungire iluzorie şi imaginară a timpului, pe care oamenii preferă să o numească ,,viaţă de apoi”. Dar nu numai atât. Ei îi dau şi atributele veşniciei şi îi mai adaugă şi o înviere în trup, la căpătul paradoxal al acestei vieţi socotite nemărgininte. Este oarecum imposibil să fie divizată veşnicia întreagă, între cea de înainte cu cea de după viaţa de apoi. Aşa sunt de temători de moarte oamenii încât visează. Atât de mult îşi doresc să trăiască fiecare de-a pururi, încât îşi fabrică prin toate mijloacele nemurirea.” ,,-Dar virtuţile drepţilor nu trebuiesc răsplătite, în acord, sau în dezacord, cu faptele rele ale celor netrebnici?” ; ,,Da. Se răsplătesc tot aici pe pământ şi tot în prezentul nostru. Cel de acum. Unii fug în trecut. Alţii alergă spre viitor, aşa cum deja o face lumea de astăzi! Dar singurul lucru sigur pentru toţi este prezentul. De aceea, spun, viaţa veşnică este veşnică dar este şi prezentă. Iar răsplata dreptului, a celui drept, este o răsplată promisă dar şi prezentă. Ori vezi lucrurile astea şi le înţelegi, ori eşti miop şi ţi se par îndepărtate ca nişte promisiuni despre care eşti convins că nu se vor îndeplini, dar care îţi plac pentru că sunt frumoase.” ; ,,-Dar cum putem noi să ne bucurăm de viaţa de apoi? Dacă este trăită odată cu viaţa de acum?” ; ,,- Oricât ai căuta o soluţie la astfel de probleme, în orice simţ al omului, raţional sau nu, instinctual sau nu, vital sau nu, ritual sau nu, nu vei găsi! De aceea susţin că omului îi este oferită această fericire sigură şi palpabilă prin cunoaştere. Nici o hrană sau băutură, răsfăţ, mângâiere de carne de femeie sau de bărbat, odihnă sau bogăţie nemăsurată ori puteri mari, absolute chiar, nu îi pot da omului pacea şi bucuria veşniciei! Singura cale a omului rămâne în mintea sa, în cugetul său, acea cale a înţelepciunii câştigate prin cunoaştere. Care ţine desigur, nu doar de citirea cărţilor sau de dialogul frumos cu cei învăţaţi ci şi de bucuria reală a tuturor artelor pe care le are omul la îndemână. În toate artele, ce face omul? Află ceva cu cugetul său! Toate cele enumerate mai sus, le au şi celelalte vieţuitoare, animalele. Doar cugetul omului îi poate da acestuia ceva mai mult. La îndemâna tuturor sunt problemele vieţii şi durerea diversificată. Plăcerile, cele pe care le fixează societatea acum şi din totdeauna fericirii, sunt nişte pălăvrăgeli, valabile exact câteva minute. Doar atât! Oamenii merg la psiholog sau la duhovnic, dorind să nu li se cunoască durerile şi să încerce să le vindece doar prin înţelegerea lor. Dacă nu reuşesc, merg la psihatru să primească o porţie de drog adormitor, pentru a nu se desmetici bine. Nici unul nu se poate vindeca singur, în convingerea că se va bucura doar cândva de viaţa de apoi.” ; ,,Şi totuşi, cum vom şti că suntem sau că nu suntem în viața asta sau în viața de apoi?” ; ,,Nu trebuie ca noi să ştim pe care dintre vieți o trăim. Dacă ne trăim viața prezentă sau viața de apoi! Principalul lucru este să ne bucurăm de ceea ce ,,aflăm”, mereu, şi de faptul că vom mai ,,afla”, mereu. Omul trebuie să afle ceva, mereu şi mereu. Este, să zicem, ca acel ,,circ” pe care îl alăturau împărații romani ,,pâinii”. Pentru că nevoia şi bucuria de a afla nu este asemănătoare cu nici una dintre toate plăcerile fericirii omului. Mă fac înțeles?!” ; ,,Sunt oarecum mulțumit de cum mi-ai explicat metoda de a trăi simultan în ambele cele două vieți. Dar tot nu înțeleg diferența dintre cele două vieți!” ; ,,Pe măsură ce te vei gândi, şi vei accepta să îți doreşti să afli cât mai mult şi cât mai adânc, vei reuşi să îți dai seama despre ce vorbesc!”.  

De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 

 De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 Un extras din cartea în scriere ,,Neamurile din care vin”

    Un ghid personal pentru a trăi pe pământ, de vreme ce un om oarecare a avut şansa să se nască, este un lucru foarte bun. Cea mai mare parte dintre oameni au un singur ghid de viață, fără a-şi da măcar seama, şi anume: ,,plăcerea”. Câți? Poate trei sferturi dintre ei! Nici măcar nu ştiu că îl au pentru că face parte din cele câteva instincte originare şi aparent fireşti ale omului. Ei caută cu sârg plăcerea în orice fac şi în orice îşi propun să facă. Nici nu concep că are rost viața fără dorința permanentă, dar de fapt efemeră, pentru şi spre destinația plăcerii. Fie că le place să mănânce, fie să bea, fie să doarmă, fie să se îmbăieze, fie să stea pur şi simplu, fie se împreuneze între ei. Pe această cale umblată şi bine bătătorită, ei îşi găsesc fel de fel de vicii în care excelează până ajung la boală şi la dispariție din cauza dorințelor şi a plăcerii de a le practica. Mai sunt unii care adaugă plăcerilor simple şi universale şi diverse ingrediente urâte. Cum ar fi fala, mândria, prostia, aroganța, răutatea, lăcomia, zgârcenia şi multe altele. Şi toate acestea devin ghiduri de practică ale vieții lor sociale, dar mai ales ghiduri de a trăi singular şi intim nu înăuntrul zilelor ci printre zilele vieții.

    O mică parte dintre oameni îşi fac un fel de călăuză din bucurie, satisfacție, cinste şi muncă. Câți? Poate nici zece dintr-o suta! Ei sunt deja ridicați spre har şi se numesc, în mare spus, ca fiind acei oameni drepți. Adică ,,drepții”, acei oameni pomeniți prin Evanghelii. Cărora li se adresează sistematic preotul diminica la liturghie. Doar că ei rămân anonimi şi nimeni nu ne poate da un exemplu concret despre cum arată un astfel de om drept. Pentru că acest tip de om este şi păcătos şi pocăit şi credincios în acelaşi timp. La cei drepți, sau între cei drepți, se adaugă o nuanță pentru unii dintre oameni. Dar care sunt şi mai puțini. Cei care vor reuşi să creadă în Isus şi care îşi vor propune să împlinească binele şi sacrificiul răbdării. Aceştia sunt cu adevărat puțini, chiar dacă toate religiile şi-i doresc să îi aibe în ogradă. După cum vedem mai există încă direcții de ghidare ale vieții şi, firesc, numărul adepților se restrânge şi mai mult. Este vorba despre cei care se folosesc de spirit pentru a găsi practici valabile de a trăi. Chiar dacă pare exagerat şi nejustificat spus, călugării şi monahii, pustnicii, yoghinii, maeştrii ai luminii, sunt dintre cei care preferă să abandoneze toată lista de ghiduri de până acum şi să se îngrijească de sufletul lor într-un mod expres, nu doar ca urmare a unor fapte pozitive şi sociale. Deasupra credinței nu ar trebui să mai fie nimic care să ducă un om spre mântuire şi desăvârşire. Dar unchiul Gheorghe a pretins, şi nu la voia întâmplării, că totuşi, cunoaşterea lumii, aici fiind totul, nu doar credința, ci totul, deci alăturat credinței şi un cuprins complet al cunoaşterii, este cel mai valabil ghid de a trăi în lume. Iar pentru calea aceasta a desăvârşirii prin cunoaştere cea mai bună rețetă este învățarea permanentă, studiul, lectura, meditația, aflarea, descoperirea, inspirația, consumul ridicat de artă. Adică se face astfel trimitere, lucru pe care unchiul Gheorghe Mărginean îl şi pretindea public, la marii filozofi ai lumii şi la puterea lor de a penetra viitorul omenirii prin cuvinte şi prin idei. Nu doar de a penetra ci şi de a trasa cărări pe care vor putea să meargă mai departe oamenii, în ansamblu, şi umanitatea. Dar şi aici se divide încă țelul vieții şi mai sunt oameni, foarte rar întâlniți, acei înțelepți care unesc cunoaşterea cu credința dar şi cu miezul natural al tuturor ființelor celor vii, care au fost vii şi care vor fi vii.

    Dar discuția nu se opreşte aici. Se pune întrebarea următoare. De unde a moştenit unchiul această teorie a ghidării vieții? Părea un lucru firesc, ştiind de lecturile şi de studiul filozofic al acestuia. După ce am terminat de scris cartea despre ,,Neamurile din care vin”, plină de uimiri pentru mine şi de surprize de neînchipuit, una dintre concluziile mari este aceea că cel care a reuşit pe deplin să parcurgă acest drum de viață a fost străbunicul nostru Nicolae Mărginean. Cel puțin străbunicul Nicolae (născut în anul 1862) a fost un astfel de om, deoarece pentru stră străbunicul nostru Ioan (născut în anul 1830) şi stră stră străbunicul Iosif (născut în anul 1808) nu sunt nici astfel de mărturii şi nici dovezi. Singura dovadă din acele vremuiri sunt sutele de cărți cu care aceştia au venit la Oroiul Mare de Câmpie, ca oieri migratori, de undeva din zona munților Făgăraşi.

     Este cunoscut faptul că străbunicul Nicolae a reuşit printr-o cunoaştere aprofundată a lumii şi realității şi printr-o credință completă în Isus, să ajungă la stadiul de clarăvedere. Clara vedere este cel mai de sus prag pe care oamenii îl pot atinge ca ființe muritoare şi fragile şi raritatea acestor oameni este cu adevărat impresionantă. Vizionarii sunt cei care sunt în vârful de lancie al unei porțiuni sociale în istorie. Dar ,,clarvederea” este mai ridicată decât treapta de a deveni ,,vizionar”. Pentru că implică şi spiritul viu al omului, înțelepciunea ridicată spre har, nu doar puterea de a străbate cu gândul timpul şi spațiul în orice direcție.

    Aşadar, sursa cea mai probabilă a ideilor unchiului Gheorghe a fost dată de personalitatea extraordinară a străbunicului Nicolae. Pentru că unchiul, născut în anul 1922, l-a cunoscut nemijlocit pe bunicul său Nicolae, care a trăit până în anul 1939. Sunt valabile toate premisele ca stră străbunicul nostru Ioan sau stră stră străbunicul Iosif să fi fost stâlpii întregii construcții, cea de a fi culminat prin ridicarea fiului, respectiv nepotului lor Nicolae la treapta clarvederii.

Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

    Primul pas al acestor cronici a fost despre concertul ,,Când o vioară întâlneşte o chitară”. Al doilea pas al cronicii este despre lansarea unui CD înregistrat cu varianta de interpretare a ,,Anotimpurilor” lui Antonio Vivaldi din acest concert. Acest efort de timp şi intelectual are explicația în meritul tuturor celor care nu se lasă răpuşi de prezent şi cred în muzică!

    Din marele spațiu muzical al umanității, cel al ultimilor cinci sute de ani, un compozitor are un destin şi o istorie aparte. Acest compozitor este italianul Antonio Vivaldi (1678 - 1741). Cele patru părți de concert (lucrări) ale sale, fiecare dintre acestea cu numele tematic şi muzical al câte unui anotimp: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, s-au auzit de atunci constant de milioane de ori, în lume. Un lucru frumos este că orchestrația şi inovația muzicală țesute pe firul melodic principal, cel scris de Vivaldi, au explodat în ultimele zeci de ani. Dacă în anul 1951 erau doar două variante înregistrate oficial, în anul 2011 erau în lume o mie de variante muzicale ale Anotimpurilor, înregistrate. Muzicienii au reconstruit în fel şi chip muzica lui Antonio Vivaldi. Au încercat să aşeze tonurile şi notele, sunetele şi ritmurile, acompaniamentul, orchestrația şi instrumentele, în diverse moduri, tipuri şi stiluri de muzică.

    Faptul că şi în România s-a întâmplat ca doi muzicieni de marcă să ia atât de în serios muzica lui Vivaldi şi să scrie o variantă nouă, înregistrată, este un pas mare pentru români şi pentru arta muzicală a țării. Trebuie spus că grupul muzical When Violin Metss Guitar a înregistrat de curând un CD cu numele ,,Cele patru anotimpuri”, ,,Le Quatro Stagioni”. Acest CD a fost vândut la ieşirea de la concertul grupului şi l-am achiziționat şi eu, fiind curios să ascult atent şi în linişte completă întregul desfăşurător muzical.   

   Nu ştiu dacă s-a mai rescris şi de altcineva partea muzicală pentru orchestră şi acompaniamentul pentru chitară a acestui concert al Anotimpurilor. Formula standard este cea lăsată de compozitor. Adică o vioară solo, noutate absolută la acea vreme, o orchestră de coarde şi clavecin. Ideea era cea a unui dialog între vioară, ca principal şi singur instrument solist, şi orchestră, sub acompaniamentul discret al clavecinului (un strămoş al pianului). Ulterior au fost incluse şi alte instrumente în acest întreg de instrumente, chiar şi chitare, dar nu într-un plan principal. Noutatea acestei formule, cea pe care am ascultat-o şi în concert, constă în simplitatea sonoră a dialogului muzical. Pentru că chitara, în acest caz, preia ambele funcții, cea de a răspunde viorii solistice, şi cea de acompaniament. Dar şi cea ritmică, având în vederea o altă inovație a lui Vivaldi, cea de succedare ciclică a ritmurilor: rapid, lent, rapid. Precizez aceste lucruri despre modul cum a organizat Vivaldi concertul său pentru a putea privi spre cea cea au obținut, în cele din urmă, cei doi români, violonista Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe.

Ceea ce nu ştiu, pentru că sunt un simplu ascultător dotat doar cu atenția unui chitarist, dacă chitara este sprijinită de notațiile muzicale ale concertului, scrise de Vivaldi, sau sunt compoziții ale chitaristului, modelate şi de vioristă. Pentru că succesiunea de moduri, , canon, voce a doua, contrapunct, arpegii, acorduri bătute cu pana, treceri prin diverse septimi şi alte câtimi de tonuri, dublete, triplete, contramelodii, ritmicități de armonii tranzitorii, uneori împinse insinuant spre jazz, sau schiar spre o lăutărie selectă, suite sau regresii, basuri şi tonuri joase sau medii, si multe altele sunt prezente şi formează un fond al melodiilor bine dedicat şi inspirat. Sunt momente în care chitara reuşeşte să recite timbrul clavecinului şi să răspundă cu tonuri de menuet sau cu tonalități medievale evidente. Uneori pana loveşte cu pauze şi contratimpi specifici muzicii rock sau pop. Poate că un mic neajuns este cel al înregistrării volumului prea ascuns al chitarei. Un volum mai degajat al chitarei în raport cu volumul viorii ar fi fost mai deschis şi mai sincer. Este ca şi cum ar fi ascunsă aparența unei timidități a chitarei în raport cu forța de nestăvilit şi siguranța viorii.

Despre exercițiul viorii, comparativ cu alte interpretări ale pieselor muzicale ale Anotimurilor, pot spune că claritatea fiecărei note, precizia şi siguranța mi-au stârnit adimirație. Cu cât dificultatea devine mai mare cu atât frumusețea  interpretării devine şi mai mare! Am ascultat aceste piese încă din anii 80 de nenumărate ori, pentru că soția cumpărase discul, apărut atunci la Electrecord. Am ascultat acum mai multe interpretări şi din spațiul public, de pe internet, să îmi fac o impresie cât mai reală, prin comparație. M-a uimit capacitatea de a interpreta fără partitură toată întinderea deloc simplă de muzică. Cel mai frumos lucru care se poate spune este despre sensibilitatea şi dispoziția sufletească a artistei, prezentă în toate mişcările arcuşului şi ale degetelor, de la un capăt la altul al concertului, în fiecare sunet.  

    Ce aşa putea scrie despre critic, ce anume nu este la locul lui? Nu găsesc. Pare a fi o întindere muzicală frumoasă şi fără de cusur. Liniştea completă din sala de concert de la Târgu Mureş, unde sute de spectatori au ascultat muți, fiecare melodie, este o dovadă care nu mai are nevoie de explicații.

   Am totuşi, şi o mică remarcă de fond. Poate că pentru nişte versiuni viitoare ar fi notabil ca parte din acompaniament să devină şi mai evident, un răspuns muzical dat viorii, acel scop declarat şi inovativ al lui Vivaldi spre dialogul muzical. Îmi aminteşte poate, de dialogul muzical evident dintre preot şi cor sau cântărețul bisericesc sau dintre actorul antic şi cor, o sursă de inspirație posibilă a ideii lui Antonio Vivaldi.

   Chiar şi acum, când recitesc textul şi corectez ici colo, ascult cu plăcere, cu uimire, a nu ştiu câta oară CD-ul. Frumos! De ce propun sincer o opțiune de progres al acestui minutat şi pasionat efort? Dialogul muzical nu este un lucru uşor de realizat pentru că ține de o mare complexitate artistică şi de tehnică iar o orchestră are mult mai multe căi de a putea răspunde viorii. Vioara se adresează şi chitara răspunde simultan! Cui? Nu una alteia! Pentru că ambele se adresează, în acelaşi timp şi numai, sufletului celui care le ascultă.    

Cronică despre o vioară şi o chitară: ,,When violin meets guitar”

 

Cronică despre o vioară şi o chitară:  ,,When violin meets guitar”

 

    Concertele cu numele de scenă ,,Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi” sau ,,Când o vioară întâlneşte o chitară” au acum în România un succes deplin. Se joacă în multe oraşe cu casa închisă. Ceea ce este, desigur, uimitor. Asta înseamnă, după spusele celor de pe scenă că ,,Nu este încă totul pierdut pentru această lume”. Pentru mine anunțul pus pe Facebook a avut un interes aparte pentru că am visat mereu să aprofundez muzica în acest fel, pe instrumente simple şi curate, reci, la o calitate cât mai ridicată. Am ales muzica Phoenix dar nu am găsit parteneri sau măcar un partener dornic de a merge pe un astfel de drum.

    Aşadar, m-am dus să văd concertul cu sufletul la gură. Am savurat fiecare sunet produs de vioară şi de chitară pe toată durata concertului. De ce a fost atât de gustat de public? Pentru că este o inovație fără îndoială, ce putea, însă, şi să nu reuşească. Artiştii, violonista consacrată Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe, declară ideea lor, un amestec fericit între muzica clasică, Anotimpurile lui Vivaldi în principal, şi o suită de melodii rock/pop din anii 60-80. Dar forța muzicii lor stă şi în calitatea înaltă a interpretării. Mai mult de atât, alegerea unor îmbinări spectaculoase a sunetelor, ritmului, timbrului, tonalităților, etc între vioară şi chitară. Reiese că spatele acestui concert se bazează pe mulți ani de muncă serioasă şi pasionată. Pentru că următorul argument este cel al pasiunii. Fără acest condiment, pasiunea, pus permanent în interpretare, reperat de public şi transmis acestuia, succesul ar fi fost aşteptat multă vreme. Pentru interpreți plăcerea de a cânta şi trăirea fiecărei piese şi pasaj de muzică sunt vizibile la fiecare dintre meodii, dintre concerte. Iar publicul se trezeşte atras şi implicat adânc.

    Amintirile pe care le are fiecare dintre ascultători, din acei ani ai secolului trecut, sunt importante. În public nu au fost, însă, doar persoane care au iubit şi iubesc încă formațiile Led Zeppelin, Pink Floid, The Beatles, The Doors, Blak Sabbat, AC/DC, Quen, Metalica, Malmsteen. Au fost şi tineri care nu au acele amintiri dar care au descoperit muzica acelor ani de aur ai pop/rock-ului. Este o muzică ce nu va muri niciodată. În spectacol se adaugă lui Antonio Vivaldi şi compozitorii Iohanes Brahms, Ciprian Porumbescu şi George Enescu, cu melodiile lor minunate.

    Mi-am tipărit de acasă lista melodiilor şi am notat în dreptul fiecăreia impresii şi observații tehnice, pentru a învăța din munca acestor artişti desăvârşiți. Am dat şi câte două note fiecărei piese, alocate fiecărui interpret, vioară şi chitară. În mod interesant calitatea a urcat mereu şi mereu şi mereu! Am plecat de la 8/8 şi a trebuit să ajung la sfârşit la note uluitoare, de până la 18/18. Adăugând şi cuvinte pentru culoarea aprecierii. De la Bine la Foarte Bine, Tehnică, Complexă, Optimistă, Eroică, Magistrală, Frumos, Sufletul la gură, Ieşit din comun, Incredibil, O minune, Uluitor, Duios, Minunat. Am privit o oră şi jumătate ca trăsnit, degetele lor, şi m-am minunat de fiecare sunet!

    Înainte de a merge la concert m-am pregătit sufleteşte ascultând mai multe zile muzică de Paganini. Ştiam că cel care a întâlnit în muzica lumii ,,vioara cu chitara” a fost genialul Nicolo Paganini. Antonio Vivaldi a trăit cu o sută de ani mai devreme decât Paganini, ambii cu geniu şi cu biografii controversate şi asemănătoare. Paganinii a fost un geniu al viorii în timp ce a iubit ca nimeni altul chitara. Ceea ce Vivaldi a început cu oarecare timiditate în a revoluționa tehnica viorii, Paganini a dus pe culmi ce păreau inexistente, imposibile înainte.

    Dacă aş fi întrebat, ce ar lipsi acum spectacolului? aş răspunde că o piesă lipseşte, o piesă scrisă de Paganini. Capriciul 24 ar fi o minune să fie pusă chiar în vârf! Paganini apare implicit în interprare, când la piesa Child în time, a formației Deep Purples, violonista foloseşte ciupitura corzilor, putând liniştit stârni admirația membrilor trupei. Şi mai lipseşte, cred, rock-ul românesc autocton, reprezentat atât de bine de cei de la Phoenix. Sunt multe piese ale lor care se pretează şi pe care le iubeşte publicul larg şi ar fi o problemă de a alege una anume. Eu aş alege, pentru a putea pune în evidență atât vioara cât şi chitara, melodia Fată verde. 

    M-am gândit între timp, care să fie oare fondul acestui ,,fenomen” muzical, pentru că este un fenomen aparte, care se subscrie şi situației actuale generale din societate. Răspunul a fost uluitor şi neaşteptat şi pentru mine. Pentru cei care au fost prin occident este obişnuită acolo prezența muzicii stradale. Acolo se cântă supra frumos pe stradă şi pentru a avea succes şi o răsplată trebuie să fii foarte, foarte bun. Pentru a opri trecătorii trebuie să loveşti cu sunetele tale direct în sufletul fiecăruia. Nu este suficient să ai plete sau o ținută de artist. Trebuie spus că plăcerea şi talentul şi pasiunea de a cânta sunt nişte daruri pe care le vede oricine, fie pe strada ca scenă, fie pe o scenă ca viață. Filmulețe cu astfel de melodii ale muzicii stradale, cu milioane de vizualizări, abundă pe rețelele sociale.

     În cazul nostru lucrurile merg însă, mult, mult mai departe. Aducerea acestei formule muzicale pe scenă, la un nivel artistic deosebit de ridicat, duce la o ,,legitimitate” neaştepată a acestui mod de a te adresa publicului de acum. Ineditul străzii şi plăcerea de a privi şi asculta doi artişti remarcabili, cu o recuzită perfect acordată, sunt aduse subtil şi reuşit pe scenă, într-un nou tip de spectacol.

 

    Rescriu concluzia mea, destul de largă, după ultimul ropot îndelung de aplauze, adăugată pe spatele foii de hârtie dusă la spectacol:

- Oamenii trebuie iubiți chiar şi pentru răutățile lor, doar pentru că cineva dintre ei a scris cândva muzică. Şi te întrebi, ce este adevărat? Muzica şi sufletul omului sau foamea, murdăria şi lupta fiecăruia pentru a se strecura prin viață! -  

 

CRONICĂ A UNEI CĂRŢI: VIKINGII – autoare RODICA BRETIN

 

CRONICĂ A UNEI CĂRŢI: VIKINGII – autoare RODICA BRETIN

Am citit cu mare plăcere şi cu un interes intens cartea VIKINGII. Carte denumită cuprinzător şi cu o solidă acoperire, Vikingii, scrisă de către scriitoarea Rodica Bretin nu se poate citi decât rând cu rând, atent şi cu luare aminte. Scriitoarea Rodica Bretin este o autoare autentică de istorii imaginare şi, în aceeaşi măsură, de istorii reale. Pe parcursul paginilor sunt, în fapt, scrise în paralel mai multe cărți, adică mai multe şiruri de istorie, ale mai multor popoare şi teritorii nordice, trecute prin epoci diferite. Personajele răspund ideilor simple, omeneşti dar şi unor întrebări mari, universale. Nu doar eroii ci, alături, şi grupurile de oameni, populațiile, țările şi statele se mişcă şi gândesc într-o cursivitate firească. Modul de a trece totul prin jurnalul unei familii, pe care îl începe un personaj enigmatic, feminin, din afara semințiilor din nord, este uluitor, dând cărții legitimitatea unei documentări aparte. Din cei cinci ani în care a fost scrisă cartea, trei ani au fost necesari pentru documentare în țările din nordul Europei. Jurnalul acestei familii vikinge, cu sângele adunat din diverse legături sau căsătorii, unele întâmplătoare, duce doar ,,ideea” mai departe şi nu altceva. Aceea idee, a poporului viking, regăsit acum în Norvegia, Suedia, Danemarca, Islanda, Groenlanda, America de Nord dar şi Anglia, Irlanda şi teritoriile continentale nordice, începând cu Franța şi terminând cu Rusia. Până unde se duce povestea? Până la epuizarea acelui neam, ce se stinge odată cu aventura de câteva secole a dominației nordicilor, închisă aparent paradoxal în autoasimilarea şi creştinarea lor. Puterea cuvintelor şi a ideii este prezentă constant în mintea celui care citeşte cartea. Transferul de lumi, cu mii de amănunte şi cu mii de lucruri importante şi toate necesare, spre imaginația cititorului este masiv şi impresionant. Dar şi plăcut şi incitant. Probabil că această ,,carte de istorie a vikingilor”, este una dintre cele mai bine scrisă până acum. Şi, apreciez atent, se poate lua la întrecere şi cu cărțile de istorie ale şcolilor din țările nordice, enumerate mai sus. Este de asemenea şi, la o adică, un scenariu de mare succes pentru orice producție TV sau  cinematografică. Dar este, mai înainte de toate, o călătorie a minților noastre, prin lumi inimaginabil de frumoase. Ferestrele prin care priveşte cartea spre acest neam al vikingilor, cu amestecul de lucruri rele şi lucruri bune pe care le-au făcut şi le-au lăsat după ei în istorie, sunt când magice şi pilduitoare, când brutale şi înspăimântătoare. Probabil că toate semințiile care au marcat istoria lumii au fost la fel. Amprenta vikingilor este prezentă şi astăzi în cultura familiilor de popoare occidentale. Autoarea găseşte prin raționamente ştiințifice ecouri ale trecerii vikingilor în întreaga lume adiacentă occidentului. Calitatea cărții nu poate să treacă neobservată. Şi nici şi valoarea să îi fie împinsă uşor spre margine. Pasiunea scrierii şi culorile nuanțate ale textelor şi ale vieților descrise în texte, ideile, claritatea şi frumusețea cuvintelor şi frumusețea fiecărui rând de carte, arată că autoarea a reuşit să fie o mare scriitoare a noastră. Nu mă joc cu cuvintele deloc, ci încerc să am curajul de a înțelege acea ,,valoare pură” la care poate ajunge cu adevărat un scriitor.

Marea, luna şi Eminescu

 Marea, luna şi Eminescu

”Efectul unei nemărginiri pururea mişcate,,

I.
Nu voiam să amestec cu nimic a scrie despre Eminescu, cu nicio altă impresie adică, adusă de la marea cea mare. Am privit marea după miezul nopţii, cu luna oglindită pe apă şi m-am dus inevitabil cu gândul la poeziile lui.

Când eram copil, mergeam undeva cu mama, la nişte oameni pe care nu îi mai ţin minte. În casa acelor oameni era un tablou mare. Iisus, stând gânditor pe o stâncă, privind spre mare. Era un tablou întunecat. Luna trimitea lumina pe apele mării, părând a fi undeva foarte departe. În acelaşi timp, pentru că lumina obrazul Lui Iisus, aceeaşi lună era foarte aproape. Acest triunghi m-a uimit atunci şi m-a impresionat. Luna, marea, obrazul şi fruntea Lui Iisus.

Atunci nu ştiam de Eminescu şi nici nu văzusem încă marea, dar imaginea mea despre lună şi mare era definitiv formată. Paradigma a ceea ce va fi să fie pentru mine imaginea lunii pe mare îmi era aplicată ca o ştampilă. Luna deasupra mării, undeva în ceruri şi cărarea de valuri galbene, de la ţărm până sub lună, nedefinită. Eu scriu şi ca urmare scriu şi despre mine. Amestec, pentru că nu am cum ţine în mână două idei, cea care vorbeşte şi cea despre care se vorbeşte, fără să le văd pe amândouă.

De aceea, e greu să revin, altfel decât direct, prin scriere, la faptul că Eminescu a văzut luna deasupra mării târziu de tot, când multe dintre poeziile sale cu această imagine erau deja publicate. Vorbesc despre aceasta criticii şi cei care au scris despre viaţa poetului.
Eminescu nu a văzut marea. A descris-o însă mai bine decât oricare dintre privitori.

,,Lună tu stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci;
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci …
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”

Sunt versuri din Scrisoarea I sau Satira I, cum o denumea Eminescu, atunci cand a

scris-o.

Mi-a fost dat să trăiesc la propriu aceste patru versuri. Într-o vară a vieţii mele, am străbătut noaptea drumul dintre Atena şi Creta, peste Mediterana. După ce s-a oprit orice mişcare, am ieşit pe puntea vasului. Era linişte, senin şi lună. Când am văzut valurile şi cărarea de lumină până la acel departe de sub lună, mi-a venit să strig către Eminescu,

să-i spun că acel loc există. Era o mare descoperire a mea, la care voi ţine pentru totdeauna. În acel al XIX-lea secol, geniul său străbătuse lumea, peste mări, prin nopţi, fără a fi acolo şi fără ca el să le fi văzut.


II.

Pe 16 iunie 1881, Eminescu, bolnav, ajunge la Constanţa, după ce scăpase vaporul la Giurgiu. El scrie o scrisoare spre Veronica Micle.

,,Am venit şi am făcut deja două băi în mare care promit a-mi face mult bine, dar pe aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi.
De aceea sunt cei de-ntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă în afară de mine… O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar de abea de două zile; n-am văzut-o în toate feţele – căci ea e schimbăcioasă la culoare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia… Cu toate că omul pare a întineri de ele ( băile ) privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase”.


Tristeţe şi fără rost. Asta simt acum, scriind. Parcă urc cu un elicopter deasupra Constanţei şi dau timpul înapoi, până în iunie a lui 1881. Văd marea încă prea albastră şi rece şi, ca într-un final de film, o singură fiinţă, dragă, care se îmbăiază cu precauţie şi sfială. E Eminescu cred, dar imaginea e mereu mai îndepărtată şi mai neclară. Nu e milă şi nici compasiune, cum mă încearcă, ci dragoste. Asta aş vrea să fie.

De o sută de ani şi mai bine ne lăudăm cu Eminescu. Lauda asta e mai mult o neruşinare. Fac parte dintr-un popor lăudoros, dar fără acoperire:

,,Şi nimeni nu se scaldă încă în afară de mine…,,

Voiam să închei aşa. E răzbunător şi ironic şi nu am împotriva cui. Toată acea societate de milioane de români, contemporani ai lui Eminescu, nu mai există. Toţi sunt în spatele timpului. Unii sunt privitorii de pe plajă, din acel iunie.

III.

,,Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreptă
Lângă ferestră unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.”

                        

Carolina cea dulce greşeşte

 

Carolina cea dulce greşeşte

 

Carolina cea dulce era minunea

pe care o visau toți bărbații

pe o rază de o mie de kilometri.

Doar unul a ajuns, întâmplător,

în brațele ei.

Pierduse acceleratul în aceeaşi gară în care

Carolina cea dulce aştepta trenul următor.

În sala de aşteptare,

ce nu văzuse mătură şi mop de multă vreme,

nu era nimeni în afară de Carolina.

Părea a fi diamantul scăpat în noroi.

Ea avea chef să discute unele idei

dar el nu citise în ultimii cincisprezece ani,

adică în jumătate din viață, nicio carte.

N-avea habar despre subiecte.

Era prima oară când regreta că avea creierul gol

şi că telefonul mobil nu oferă cărți sau idei.

Carolina cea dulce l-a iertat pentru că nu era în stare

să scoată două vorbe bine legate.

A fost prima ei greşeală.

Nu ştia din ce cauză l-a iertat.

Şi nici nu a aflat vreodată.

Poate pentru că era singurul bărbat

pe o rază de o mie de kilometri

care nu auzise de ea.

Când a venit trenul nu s-au despărțit,

cum era firesc.

Niciodată n-a-nțeles de ce

nu i-a întors atunci spatele.

Era a doua ei greşeală.

După o sută de kilometri, mai mult din curiozitate,

Carolina cea dulce a cedat unui sărut scurt,

de probă.

Când, după încă o sută de kilometrii,

Carolina a ajuns la destinație

el a avut de ales:

să nu uite niciodată sărutul Carolinei

sau

să coboare din tren şi să încerce să îl uite.

 

În timp ce trenul prindea viteză

el a sărit pe dalele peronului

şi a fost aproape să-şi rupă un picior.

 

Era prima lui greşeală.

Volumul de poezie: ,,Poemele Carolinei”

                     

                   POEMELE CAROLINEI

 

                    Prima pagină a volumului în pregătire pentru publicare:

                                     ,,Fericire este doar atunci când se împarte.

                                      Dacă nu se împarte, este singurătate. 

                                      Femeia are frumusețea. Bărbatul are visul.

                                      Frumusețea este visul. Visul este frumusețea.

                                      Femeia caută visul. Bărbatul caută frumusețea.

                                      Frumusețea şi visul niciodată nu se împart.

                                      Nici visul, nici frumsețea nu sunt înțelepciune,

                                      Sunt fericiri născocite de zei pentru oameni.

                                      Ei sunt fericiți, suferă, plâng, cad şi dispar...”

 

                                                     (Verset din ,,Cartea firului vieții”)