Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

    Primul pas al acestor cronici a fost despre concertul ,,Când o vioară întâlneşte o chitară”. Al doilea pas al cronicii este despre lansarea unui CD înregistrat cu varianta de interpretare a ,,Anotimpurilor” lui Antonio Vivaldi din acest concert. Acest efort de timp şi intelectual are explicația în meritul tuturor celor care nu se lasă răpuşi de prezent şi cred în muzică!

    Din marele spațiu muzical al umanității, cel al ultimilor cinci sute de ani, un compozitor are un destin şi o istorie aparte. Acest compozitor este italianul Antonio Vivaldi (1678 - 1741). Cele patru părți de concert (lucrări) ale sale, fiecare dintre acestea cu numele tematic şi muzical al câte unui anotimp: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, s-au auzit de atunci constant de milioane de ori, în lume. Un lucru frumos este că orchestrația şi inovația muzicală țesute pe firul melodic principal, cel scris de Vivaldi, au explodat în ultimele zeci de ani. Dacă în anul 1951 erau doar două variante înregistrate oficial, în anul 2011 erau în lume o mie de variante muzicale ale Anotimpurilor, înregistrate. Muzicienii au reconstruit în fel şi chip muzica lui Antonio Vivaldi. Au încercat să aşeze tonurile şi notele, sunetele şi ritmurile, acompaniamentul, orchestrația şi instrumentele, în diverse moduri, tipuri şi stiluri de muzică.

    Faptul că şi în România s-a întâmplat ca doi muzicieni de marcă să ia atât de în serios muzica lui Vivaldi şi să scrie o variantă nouă, înregistrată, este un pas mare pentru români şi pentru arta muzicală a țării. Trebuie spus că grupul muzical When Violin Metss Guitar a înregistrat de curând un CD cu numele ,,Cele patru anotimpuri”, ,,Le Quatro Stagioni”. Acest CD a fost vândut la ieşirea de la concertul grupului şi l-am achiziționat şi eu, fiind curios să ascult atent şi în linişte completă întregul desfăşurător muzical.   

   Nu ştiu dacă s-a mai rescris şi de altcineva partea muzicală pentru orchestră şi acompaniamentul pentru chitară a acestui concert al Anotimpurilor. Formula standard este cea lăsată de compozitor. Adică o vioară solo, noutate absolută la acea vreme, o orchestră de coarde şi clavecin. Ideea era cea a unui dialog între vioară, ca principal şi singur instrument solist, şi orchestră, sub acompaniamentul discret al clavecinului (un strămoş al pianului). Ulterior au fost incluse şi alte instrumente în acest întreg de instrumente, chiar şi chitare, dar nu într-un plan principal. Noutatea acestei formule, cea pe care am ascultat-o şi în concert, constă în simplitatea sonoră a dialogului muzical. Pentru că chitara, în acest caz, preia ambele funcții, cea de a răspunde viorii solistice, şi cea de acompaniament. Dar şi cea ritmică, având în vederea o altă inovație a lui Vivaldi, cea de succedare ciclică a ritmurilor: rapid, lent, rapid. Precizez aceste lucruri despre modul cum a organizat Vivaldi concertul său pentru a putea privi spre cea cea au obținut, în cele din urmă, cei doi români, violonista Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe.

Ceea ce nu ştiu, pentru că sunt un simplu ascultător dotat doar cu atenția unui chitarist, dacă chitara este sprijinită de notațiile muzicale ale concertului, scrise de Vivaldi, sau sunt compoziții ale chitaristului, modelate şi de vioristă. Pentru că succesiunea de moduri, , canon, voce a doua, contrapunct, arpegii, acorduri bătute cu pana, treceri prin diverse septimi şi alte câtimi de tonuri, dublete, triplete, contramelodii, ritmicități de armonii tranzitorii, uneori împinse insinuant spre jazz, sau schiar spre o lăutărie selectă, suite sau regresii, basuri şi tonuri joase sau medii, si multe altele sunt prezente şi formează un fond al melodiilor bine dedicat şi inspirat. Sunt momente în care chitara reuşeşte să recite timbrul clavecinului şi să răspundă cu tonuri de menuet sau cu tonalități medievale evidente. Uneori pana loveşte cu pauze şi contratimpi specifici muzicii rock sau pop. Poate că un mic neajuns este cel al înregistrării volumului prea ascuns al chitarei. Un volum mai degajat al chitarei în raport cu volumul viorii ar fi fost mai deschis şi mai sincer. Este ca şi cum ar fi ascunsă aparența unei timidități a chitarei în raport cu forța de nestăvilit şi siguranța viorii.

Despre exercițiul viorii, comparativ cu alte interpretări ale pieselor muzicale ale Anotimurilor, pot spune că claritatea fiecărei note, precizia şi siguranța mi-au stârnit adimirație. Cu cât dificultatea devine mai mare cu atât frumusețea  interpretării devine şi mai mare! Am ascultat aceste piese încă din anii 80 de nenumărate ori, pentru că soția cumpărase discul, apărut atunci la Electrecord. Am ascultat acum mai multe interpretări şi din spațiul public, de pe internet, să îmi fac o impresie cât mai reală, prin comparație. M-a uimit capacitatea de a interpreta fără partitură toată întinderea deloc simplă de muzică. Cel mai frumos lucru care se poate spune este despre sensibilitatea şi dispoziția sufletească a artistei, prezentă în toate mişcările arcuşului şi ale degetelor, de la un capăt la altul al concertului, în fiecare sunet.  

    Ce aşa putea scrie despre critic, ce anume nu este la locul lui? Nu găsesc. Pare a fi o întindere muzicală frumoasă şi fără de cusur. Liniştea completă din sala de concert de la Târgu Mureş, unde sute de spectatori au ascultat muți, fiecare melodie, este o dovadă care nu mai are nevoie de explicații.

   Am totuşi, şi o mică remarcă de fond. Poate că pentru nişte versiuni viitoare ar fi notabil ca parte din acompaniament să devină şi mai evident, un răspuns muzical dat viorii, acel scop declarat şi inovativ al lui Vivaldi spre dialogul muzical. Îmi aminteşte poate, de dialogul muzical evident dintre preot şi cor sau cântărețul bisericesc sau dintre actorul antic şi cor, o sursă de inspirație posibilă a ideii lui Antonio Vivaldi.

   Chiar şi acum, când recitesc textul şi corectez ici colo, ascult cu plăcere, cu uimire, a nu ştiu câta oară CD-ul. Frumos! De ce propun sincer o opțiune de progres al acestui minutat şi pasionat efort? Dialogul muzical nu este un lucru uşor de realizat pentru că ține de o mare complexitate artistică şi de tehnică iar o orchestră are mult mai multe căi de a putea răspunde viorii. Vioara se adresează şi chitara răspunde simultan! Cui? Nu una alteia! Pentru că ambele se adresează, în acelaşi timp şi numai, sufletului celui care le ascultă.