Un ghid personal pentru a trăi pe pământ,
de vreme ce un om oarecare a avut şansa să se nască, este un lucru foarte bun.
Cea mai mare parte dintre oameni au un singur ghid de viață, fără a-şi da măcar
seama, şi anume: ,,plăcerea”. Câți? Poate trei sferturi dintre ei! Nici măcar
nu ştiu că îl au pentru că face parte din cele câteva instincte originare şi
aparent fireşti ale omului. Ei caută cu sârg plăcerea în orice fac şi în orice
îşi propun să facă. Nici nu concep că are rost viața fără dorința permanentă,
dar de fapt efemeră, pentru şi spre destinația plăcerii. Fie că le place să
mănânce, fie să bea, fie să doarmă, fie să se îmbăieze, fie să stea pur şi
simplu, fie se împreuneze între ei. Pe această cale umblată şi bine bătătorită,
ei îşi găsesc fel de fel de vicii în care excelează până ajung la boală şi la dispariție
din cauza dorințelor şi a plăcerii de a le practica. Mai sunt unii care adaugă
plăcerilor simple şi universale şi diverse ingrediente urâte. Cum ar fi fala,
mândria, prostia, aroganța, răutatea, lăcomia, zgârcenia şi multe altele. Şi
toate acestea devin ghiduri de practică ale vieții lor sociale, dar mai ales
ghiduri de a trăi singular şi intim nu înăuntrul zilelor ci printre zilele
vieții.
O mică parte dintre oameni îşi fac un fel
de călăuză din bucurie, satisfacție, cinste şi muncă. Câți? Poate nici zece
dintr-o suta! Ei sunt deja ridicați spre har şi se numesc, în mare spus, ca
fiind acei oameni drepți. Adică ,,drepții”, acei oameni pomeniți prin Evanghelii.
Cărora li se adresează sistematic preotul diminica la liturghie. Doar că ei
rămân anonimi şi nimeni nu ne poate da un exemplu concret despre cum arată un
astfel de om drept. Pentru că acest tip de om este şi păcătos şi pocăit şi
credincios în acelaşi timp. La cei drepți, sau între cei drepți, se adaugă o
nuanță pentru unii dintre oameni. Dar care sunt şi mai puțini. Cei care vor
reuşi să creadă în Isus şi care îşi vor propune să împlinească binele şi
sacrificiul răbdării. Aceştia sunt cu adevărat puțini, chiar dacă toate
religiile şi-i doresc să îi aibe în ogradă. După cum vedem mai există încă
direcții de ghidare ale vieții şi, firesc, numărul adepților se restrânge şi
mai mult. Este vorba despre cei care se folosesc de spirit pentru a găsi
practici valabile de a trăi. Chiar dacă pare exagerat şi nejustificat spus,
călugării şi monahii, pustnicii, yoghinii, maeştrii ai luminii, sunt dintre cei
care preferă să abandoneze toată lista de ghiduri de până acum şi să se îngrijească
de sufletul lor într-un mod expres, nu doar ca urmare a unor fapte pozitive şi sociale.
Deasupra credinței nu ar trebui să mai fie nimic care să ducă un om spre
mântuire şi desăvârşire. Dar unchiul Gheorghe a pretins, şi nu la voia
întâmplării, că totuşi, cunoaşterea lumii,
aici fiind totul, nu doar credința, ci totul, deci alăturat credinței şi un
cuprins complet al cunoaşterii, este cel mai valabil ghid de a trăi în lume.
Iar pentru calea aceasta a desăvârşirii prin cunoaştere cea mai bună rețetă
este învățarea permanentă, studiul, lectura, meditația, aflarea, descoperirea,
inspirația, consumul ridicat de artă. Adică se face astfel trimitere, lucru pe
care unchiul Gheorghe Mărginean îl şi pretindea public, la marii filozofi ai
lumii şi la puterea lor de a penetra viitorul omenirii prin cuvinte şi prin idei.
Nu doar de a penetra ci şi de a trasa cărări pe care vor putea să meargă mai
departe oamenii, în ansamblu, şi umanitatea. Dar şi aici se divide încă țelul
vieții şi mai sunt oameni, foarte rar întâlniți, acei înțelepți care unesc
cunoaşterea cu credința dar şi cu miezul natural al tuturor ființelor celor
vii, care au fost vii şi care vor fi vii.
Dar discuția nu se opreşte aici. Se pune
întrebarea următoare. De unde a moştenit unchiul această teorie a ghidării
vieții? Părea un lucru firesc, ştiind de lecturile şi de studiul filozofic al
acestuia. După ce am terminat de scris cartea despre ,,Neamurile din care vin”, plină de uimiri pentru mine şi de surprize
de neînchipuit, una dintre concluziile mari este aceea că cel care a reuşit pe deplin
să parcurgă acest drum de viață a fost străbunicul nostru Nicolae Mărginean. Cel
puțin străbunicul Nicolae (născut în anul 1862) a fost un astfel de om, deoarece
pentru stră străbunicul nostru Ioan (născut în anul 1830) şi stră stră
străbunicul Iosif (născut în anul 1808) nu sunt nici astfel de mărturii şi nici
dovezi. Singura dovadă din acele vremuiri sunt sutele de cărți cu care aceştia
au venit la Oroiul Mare de Câmpie, ca oieri migratori, de undeva din zona munților
Făgăraşi.
Este cunoscut faptul că străbunicul
Nicolae a reuşit printr-o cunoaştere aprofundată a lumii şi realității şi printr-o
credință completă în Isus, să ajungă la stadiul de clarăvedere. Clara vedere este cel mai de sus prag pe care oamenii
îl pot atinge ca ființe muritoare şi fragile şi raritatea acestor oameni este
cu adevărat impresionantă. Vizionarii sunt cei care sunt în vârful de lancie al
unei porțiuni sociale în istorie. Dar ,,clarvederea” este mai ridicată decât
treapta de a deveni ,,vizionar”. Pentru că implică şi spiritul viu al omului, înțelepciunea
ridicată spre har, nu doar puterea de a străbate cu gândul timpul şi spațiul în
orice direcție.
Aşadar,
sursa cea mai probabilă a ideilor unchiului Gheorghe a fost dată de
personalitatea extraordinară a străbunicului Nicolae. Pentru că unchiul, născut
în anul 1922, l-a cunoscut nemijlocit pe bunicul său Nicolae, care a trăit până
în anul 1939. Sunt valabile toate premisele ca stră străbunicul nostru Ioan sau
stră stră străbunicul Iosif să fi fost stâlpii întregii construcții, cea de a fi
culminat prin ridicarea fiului, respectiv nepotului lor Nicolae la treapta clarvederii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu