ULTIMA
ÎNTREBARE
Îi voi
pune mai jos o întrebare unchiului, prin care sper să obțin un răspuns nu doar
metafizic ci şi cu un rost aplicabil nepoților săi de acum şi celor ce vor urma
mai departe în lume.
(Pentru
cei care nu l-au cunoscut aievea pe unchiul lor, Mărginean Gheorghe, fac o
precizare necesară. Răspunsul acestuia va fi reprezentativ, dens şi puternic. Iar
celor care l-au cunoscut aievea, le recomand să pună în gura lui frazele
răspunsului, cu tonul său şi cu vocea sa de mare orator, ce a fost!)
Las,
aşadar, unchiului Mărginean Gheorghe bucuria de a încheia această carte. Carte
la care a visat mult şi pe care şi-a dorit să o scrie chiar dânsul. Să o scrie
şi să o publice pentru a nu lăsa ca strămoşii săi, acei țărani cărturari, să
intre în uitare!
,,- Ce
crezi, unchiule, că urmăresc în viață oamenii. Cei care au habar despre lume?”
,,- În
primul rând, nepoate, ei îşi doresc, conştienți sau nu, să nu fie uitați! O
parte dintre ei ştiu că moartea le va veni, fără ca ei să se poată împotrivi cu
nimic. Iar după moarte, inevitabil se va instala uitarea! Omul este o ființă
gânditoare, singura de acest fel dintre viețuitoare. Care trebuie să plătească prin
,,ceva” acest avantaj. Cum? Prin conştiința timpului! A limitelor timpului înțelese
bine, puse apoi în fața veşniciei. Unii s-au întors înapoi în pulberea
pământului din care au venit, cu convingerea că asta este tot. Alții nu au
ştiut nimic. Nici albă şi nici neagră şi au trăit degeaba. Unii nu şi-au pus
problema. Iar unii şi-au pus-o.
De ce omul
poate fi, în cea mai mare parte a vieții, neatent la sfârşitul lui? Pentru că
exersează în fiecare zi, prin somn, absența sa semiconştientă din timp. Somnul
este cel care îl înarmează organic pe om cu o stare pe care o aseamănă în
subconştient cu moartea sa. Cât este din somn aferent sau atribuit neființei? Adică
morții, spus mai direct! Sau dacă este ceva din somn de natura odihnei veşnice,
pe care omul a plasat-o cu abilitate, înapoia morții lui? Nu se ştie. Omul se
omoară pe sine în fiecare seară şi se reînvie pe sine în fiecare dimineață! De
zeci de mii de ori pe parcursul vieții sale. Adică se uită pe sine dormind şi
îşi aminteşte de sine trezindu-se. O face pentru a trăi, pur şi simplu? Pentru
că aşa a organizat natura viața, după zi şi după noapte? Pentru că ne rotim zilnic
în fața unei stele, soarele? Sau, o face şi pentru a trăi dar şi pentru a muri!
Noi toți ne dorim veşnicia, dar aşa cum veşnicia ar semăna cu viața şi nu ne
dorim o veşnicie care să semene cu moartea! După cum ți-am mai spus, pentru noi
oamenii veşnicia este o succesiune foarte lungă de momente, care toate se
numesc ,,acum”. Ştiința ne va arăta într-o zi că viața de pe pământ şi
gândirea, cea pe care omul a alăturat-o vieții, se vor pierde. Când? Într-un
viitor, oricât de îndepărtat ar părea a fi, dar tot mai apropiat decât veşnicia
la care noi sperăm. Şi singura poziție corectă a noastră este aceea de a
diviniza şi de a iubi prezentul! Aşadar prezentul nostru, prin care trecem atât
de repede, este veşnicia noastră! Pentru că prezentul este singura noastră
certitudine posibilă, sinceră! Dacă nu am fi avut conştiința timpului, şi le-am
fi avut pe toate celelalte, am fi fost cele mai fericite alcătuiri vii din
istoria întregului Univers! Dar Dumnezeu nu ne putea face mai norocoşi decât
este Dumnezeu însuşi! ”
Tac. Ceea
ce a spus unchiul Gheorghe, ca urmaş a lui Vasile cel tăcut şi îngândurat, a
lui Nicolae clarvăzătorul, a lui Ioan cel cu sute de cărți şi al lui Iosif,
oierul cu o mie de oi, nu poate fi ştirbit cu nimic. Unchiul, văzând că nu spun
nimic a vrut să aducă din spațiul nemărgint al gândirii, în lume, spusele sale
şi a mai adăugat:
,,Poetul
nostru național, Mihai Eminescu, ne spune un lucru ce seamănă cu ceea ce vorbim
noi acum, prin somnul său, ,,adesʹ lângă
izvor”. El se culca şi adormea lângă izvor şi visa o tânără şi frumoasă
crăiasă. Era oare viața sau era moartea, acea dragoste din visul său, acea
crăiasă? Sau nu era decât o simplă copilă din lume? Nu vom şti şi nu vom afla!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu