Cronică despre o vioară şi o chitară: ,,When violin meets guitar”

 

Cronică despre o vioară şi o chitară:  ,,When violin meets guitar”

 

    Concertele cu numele de scenă ,,Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi” sau ,,Când o vioară întâlneşte o chitară” au acum în România un succes deplin. Se joacă în multe oraşe cu casa închisă. Ceea ce este, desigur, uimitor. Asta înseamnă, după spusele celor de pe scenă că ,,Nu este încă totul pierdut pentru această lume”. Pentru mine anunțul pus pe Facebook a avut un interes aparte pentru că am visat mereu să aprofundez muzica în acest fel, pe instrumente simple şi curate, reci, la o calitate cât mai ridicată. Am ales muzica Phoenix dar nu am găsit parteneri sau măcar un partener dornic de a merge pe un astfel de drum.

    Aşadar, m-am dus să văd concertul cu sufletul la gură. Am savurat fiecare sunet produs de vioară şi de chitară pe toată durata concertului. De ce a fost atât de gustat de public? Pentru că este o inovație fără îndoială, ce putea, însă, şi să nu reuşească. Artiştii, violonista consacrată Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe, declară ideea lor, un amestec fericit între muzica clasică, Anotimpurile lui Vivaldi în principal, şi o suită de melodii rock/pop din anii 60-80. Dar forța muzicii lor stă şi în calitatea înaltă a interpretării. Mai mult de atât, alegerea unor îmbinări spectaculoase a sunetelor, ritmului, timbrului, tonalităților, etc între vioară şi chitară. Reiese că spatele acestui concert se bazează pe mulți ani de muncă serioasă şi pasionată. Pentru că următorul argument este cel al pasiunii. Fără acest condiment, pasiunea, pus permanent în interpretare, reperat de public şi transmis acestuia, succesul ar fi fost aşteptat multă vreme. Pentru interpreți plăcerea de a cânta şi trăirea fiecărei piese şi pasaj de muzică sunt vizibile la fiecare dintre meodii, dintre concerte. Iar publicul se trezeşte atras şi implicat adânc.

    Amintirile pe care le are fiecare dintre ascultători, din acei ani ai secolului trecut, sunt importante. În public nu au fost, însă, doar persoane care au iubit şi iubesc încă formațiile Led Zeppelin, Pink Floid, The Beatles, The Doors, Blak Sabbat, AC/DC, Quen, Metalica, Malmsteen. Au fost şi tineri care nu au acele amintiri dar care au descoperit muzica acelor ani de aur ai pop/rock-ului. Este o muzică ce nu va muri niciodată. În spectacol se adaugă lui Antonio Vivaldi şi compozitorii Iohanes Brahms, Ciprian Porumbescu şi George Enescu, cu melodiile lor minunate.

    Mi-am tipărit de acasă lista melodiilor şi am notat în dreptul fiecăreia impresii şi observații tehnice, pentru a învăța din munca acestor artişti desăvârşiți. Am dat şi câte două note fiecărei piese, alocate fiecărui interpret, vioară şi chitară. În mod interesant calitatea a urcat mereu şi mereu şi mereu! Am plecat de la 8/8 şi a trebuit să ajung la sfârşit la note uluitoare, de până la 18/18. Adăugând şi cuvinte pentru culoarea aprecierii. De la Bine la Foarte Bine, Tehnică, Complexă, Optimistă, Eroică, Magistrală, Frumos, Sufletul la gură, Ieşit din comun, Incredibil, O minune, Uluitor, Duios, Minunat. Am privit o oră şi jumătate ca trăsnit, degetele lor, şi m-am minunat de fiecare sunet!

    Înainte de a merge la concert m-am pregătit sufleteşte ascultând mai multe zile muzică de Paganini. Ştiam că cel care a întâlnit în muzica lumii ,,vioara cu chitara” a fost genialul Nicolo Paganini. Antonio Vivaldi a trăit cu o sută de ani mai devreme decât Paganini, ambii cu geniu şi cu biografii controversate şi asemănătoare. Paganinii a fost un geniu al viorii în timp ce a iubit ca nimeni altul chitara. Ceea ce Vivaldi a început cu oarecare timiditate în a revoluționa tehnica viorii, Paganini a dus pe culmi ce păreau inexistente, imposibile înainte.

    Dacă aş fi întrebat, ce ar lipsi acum spectacolului? aş răspunde că o piesă lipseşte, o piesă scrisă de Paganini. Capriciul 24 ar fi o minune să fie pusă chiar în vârf! Paganini apare implicit în interprare, când la piesa Child în time, a formației Deep Purples, violonista foloseşte ciupitura corzilor, putând liniştit stârni admirația membrilor trupei. Şi mai lipseşte, cred, rock-ul românesc autocton, reprezentat atât de bine de cei de la Phoenix. Sunt multe piese ale lor care se pretează şi pe care le iubeşte publicul larg şi ar fi o problemă de a alege una anume. Eu aş alege, pentru a putea pune în evidență atât vioara cât şi chitara, melodia Fată verde. 

    M-am gândit între timp, care să fie oare fondul acestui ,,fenomen” muzical, pentru că este un fenomen aparte, care se subscrie şi situației actuale generale din societate. Răspunul a fost uluitor şi neaşteptat şi pentru mine. Pentru cei care au fost prin occident este obişnuită acolo prezența muzicii stradale. Acolo se cântă supra frumos pe stradă şi pentru a avea succes şi o răsplată trebuie să fii foarte, foarte bun. Pentru a opri trecătorii trebuie să loveşti cu sunetele tale direct în sufletul fiecăruia. Nu este suficient să ai plete sau o ținută de artist. Trebuie spus că plăcerea şi talentul şi pasiunea de a cânta sunt nişte daruri pe care le vede oricine, fie pe strada ca scenă, fie pe o scenă ca viață. Filmulețe cu astfel de melodii ale muzicii stradale, cu milioane de vizualizări, abundă pe rețelele sociale.

     În cazul nostru lucrurile merg însă, mult, mult mai departe. Aducerea acestei formule muzicale pe scenă, la un nivel artistic deosebit de ridicat, duce la o ,,legitimitate” neaştepată a acestui mod de a te adresa publicului de acum. Ineditul străzii şi plăcerea de a privi şi asculta doi artişti remarcabili, cu o recuzită perfect acordată, sunt aduse subtil şi reuşit pe scenă, într-un nou tip de spectacol.

 

    Rescriu concluzia mea, destul de largă, după ultimul ropot îndelung de aplauze, adăugată pe spatele foii de hârtie dusă la spectacol:

- Oamenii trebuie iubiți chiar şi pentru răutățile lor, doar pentru că cineva dintre ei a scris cândva muzică. Şi te întrebi, ce este adevărat? Muzica şi sufletul omului sau foamea, murdăria şi lupta fiecăruia pentru a se strecura prin viață! -