Carolina cea dulce greşeşte

 

Carolina cea dulce greşeşte

 

Carolina cea dulce era minunea

pe care o visau toți bărbații

pe o rază de o mie de kilometri.

Doar unul a ajuns, întâmplător,

în brațele ei.

Pierduse acceleratul în aceeaşi gară în care

Carolina cea dulce aştepta trenul următor.

În sala de aşteptare,

ce nu văzuse mătură şi mop de multă vreme,

nu era nimeni în afară de Carolina.

Părea a fi diamantul scăpat în noroi.

Ea avea chef să discute unele idei

dar el nu citise în ultimii cincisprezece ani,

adică în jumătate din viață, nicio carte.

N-avea habar despre subiecte.

Era prima oară când regreta că avea creierul gol

şi că telefonul mobil nu oferă cărți sau idei.

Carolina cea dulce l-a iertat pentru că nu era în stare

să scoată două vorbe bine legate.

A fost prima ei greşeală.

Nu ştia din ce cauză l-a iertat.

Şi nici nu a aflat vreodată.

Poate pentru că era singurul bărbat

pe o rază de o mie de kilometri

care nu auzise de ea.

Când a venit trenul nu s-au despărțit,

cum era firesc.

Niciodată n-a-nțeles de ce

nu i-a întors atunci spatele.

Era a doua ei greşeală.

După o sută de kilometri, mai mult din curiozitate,

Carolina cea dulce a cedat unui sărut scurt,

de probă.

Când, după încă o sută de kilometrii,

Carolina a ajuns la destinație

el a avut de ales:

să nu uite niciodată sărutul Carolinei

sau

să coboare din tren şi să încerce să îl uite.

 

În timp ce trenul prindea viteză

el a sărit pe dalele peronului

şi a fost aproape să-şi rupă un picior.

 

Era prima lui greşeală.