Despre cei blajini şi despre sfinţi

Text inspirat de o predică de la mânăstirea Recea.

Nici un om nu este întru totul blajin aşa cum vorbesc legendele despre oamenii blajini. Aceşti oameni trăiesc izolaţi, la marginea lumii, precum o scuză a idealizării presupusei lor existenţe, şi li se trimit, în tradiţia populară, coji de ouă înroşite, pe apele râurilor pentru a li se vesti şi lor despre Învierea Lui Isus. Îndepărtarea dată pentru locul de vieţuire al celor blajini, cei nu ştiu acolo nici de evenimentele vieţii religioase, neaparţinând nici măcar unei astfel de vieţi, are un substrat tulburător. Religiozitatea personală, intimă, îl trimite uneori pe un om pe acele tărâmuri ale blajinilor.

În schimb un om poate fi în mod evident unul rău şi departe de a fi unul blajin.

Instoria oamenilor sfinţi, are o trăsătură uimitoare. Această uimire m-a determinat să încerc să înţeleg alăturarea în lume între oamenii blajini pentru viaţa lor şi oamenii deveniţi sfinţi pe drumul pocăinţei. Cea mai mare parte a acestor oameni sfinţi au avut o primă parte a vieţii cu fapte păcătoase. Apoi o perioadă a conştientizării păcatelor şi a întoarcerii lor spre Dumnezeu. Şi apoi acea ultimă parte a vieţii ce îi ridică la înălţimea sfiinţeniei, cea în care au pătimit pentru credinţă.

Sunt atât de multe vieţi ale sfiinţilor povestite în tradiţie în care întoarcerea, pocăinţa celui ce a fost rău şi apoi bun, a devenit o victorie a creştinismului istoric. Cel mai adânc exemplu este cel al apostolului Pavel, cel care din prigonitor devine prin trezire pavăza celor înainte prigoniţi.

Revenirea din păcat este discutată cel mai adesea prin parabola fiului risipitor. Isus spune prin parabolă că grija firii este pentru a-l salva pe cel rău şi mai puţin spre alinarea suferinţei inevitabile a celui blajin. Dar se ştie că filozofia nu a rămas neatentă la soarta fratelui fiului risipitor. Adică a celui rămas acasă, neinvestind, sau mai precis, nerisipind nici un ban în satisfacerea curiozităţii omeneşti şi a trăirii păcatului. Filozofia pune în discuţie, măcar în mod analitic, acea nedreptate ce se petrece între viata unui fiu risipitor- reîntors, şi viaţa fratelui scestuia, rămas acasă. Acest frate al fiului risipitor este reprezentarea omului blajin, cel care nu va deveni niciodată un personaj erou pentru nimeni, nicidecum al istoriei religioase, cum vor deveni sfinţii, ci va fi pentru totdeauna un om cuminte şi anonim.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt în acest anonimat cuminte nişte bajini. Ei nu crează nimănui o bucurie a reîntoarcerii lor dintr-o ipostază a unor păcate, încât să devină luptători ai dreptăţii religioase.

Aşa cum un preot de parohie, ştiindu-şi de generaţii enoriaşii, şi pe cei născuţi blajini şi pe cei născuţi răi, nu sesizeză cu nimic prezenţa parcă firească a celor blajini dar se bucură ca de o victorie pentru re-venirea la biserică a celor răi, lăudându-i.

Ca şi cum s-ar spune că religia îşi direcţionează energiile salvatoare spre cei răi, la fel tatălui fiului risipitor, iar celor blajini le rămâne acel parteneriat pozitiv dar doar subînţeles, dintre un tată şi un fiu.

Aceasta este o tristeţe, a întelege că religiile în istorie au avut mereu o ţintă privilegiată spre cei răi. Ca şi cum ar trebui să acceptăm că răutatea oamenilor ar fi pus de fapt la cale până şi descoperirea frumuseţii spriritului.

Se pune întrebarea dificilă: dacă tratamentul celor blajini este suficient de explicit în biserică?

Pentru că suferinţa celor blajini, într-o lume a asaltului oamenilor răi, nu este cu nimic mai prejos decât suferinţa pocăinţei şi a regretului oamenilor răi.

Sau: biserica se rezumă la aceaşi poziţie ca cea pe care o adoptă tatăl fiului risipitor pentru fiul său rămas acasă?

Adică la a se presupune o înţelegere implicită, nerostită asupra răsplătirii lui prin moştenirea averii cereşti, doar tacit şi de la sineînţeles.

Paradoxul găsirii unui răspuns stă în paradoxul psihologic de fond al oamenilor. Nimeni nu se consideră, din pricinile instinctuale ale conservării, a fi un om rău, cum nimeni nu îndrăzneşte, la fel celui ce ar trebui să ,,arunce primul cu piatra,, a se crede blajin. Un astfel de ascunziş al răului în lumea modestă a blajinilor este o dramă de la începutul religios al lumii. Această dramă, nediscutată şi deci nevindecată, este o cauză a ineficienţei religiilor în general. Între membrii unui Conciliu istoric, preocupat pentru a cântări această dramă, câţi au fost sau câţi vor fi de un fel sau câţi vor fi de celălalt fel?

De aceea lucrurile pot fi socotite undeva pe la mijloc, dar un mijloc ale cărui accente nu pot fi neglijate cu uşurinţă.

Şi totuşi prezenţa duală şi dezechilibrată, a celor blajini şi a celor răi în faţa aceleaşi biserici, fără a se găsi un leac acestei stări de fapt, există.

Ruşinea. O idee din predica de la Mânăstirea Recea – 24.11.2013

Ruşinea. Este noţiunea de ruşine cu totul negativă? Aşa cum o apreciază dicţionarele.

Impresia aceasta, de a privi spre ,,ruşine,, ca spre o oroare este valabilă doar atunci când se înţelege ca lipsă sau ca şi o consecinţă sau sursă a unor fapte sau atitudini negative. Este adevărat că în mare majoritate, oamenii fac uz de ruşinare sau de neruşinare în acest mod şi nu în modul în care ideea ruşinii poate fi şi pozitivă. În general, această idee pozitivă a ruşinii a dispărut.

Mai există, aşadar, o ipostază a ruşinii ce este surprinsă implicit de către limbă şi totuşi rămâne în general neexplicitată. Omul cu ruşine este cel ce în mod aprioric are teama pozitivă de a nu ajunge sub această incidenţă, cea a ruşinii. Religios se spune despre ,,omul cu ruşine şi cu frică de Dumnezeu,,.

De la uzul ideii de ruşine ca şi pedeapsă, prin care se poate ruşina, prin ruşinarea cuiva care greşeşte se poate ajunge într-un mod curat şi la un îndemn constructiv spre ruşine.

Mai degrabă ruşinea este aceasta, cea a temperării şi cea a reperului comportamental ce tranformă a tendinţă ce va deveni apoi o ruşine spre acea modestie sau spre acel bun şimţ care evită ajungerea la ruşine.

Deci, a spune : ,,Să-ţi fie ruşine !,, are două tonuri şi doi timpi diferiţi. Timpul anterior, cel care este un sfat valoros şi care va proteja pe cel sfătuit şi cel ulterior, neplăcut şi pedepsitor, care nu aduce nimănui decât rău şi supărare.

Despre ,,Tatăl Nostru,,

În predicile sale părintele Nectarie de la Mânăstirea Recea, Mureş, strecoară câte o idee, ici colea, de o anumită frumuşeţe şi subtilitate.

Pe lângă vocea sa, parcă legată organic de numele său de călugăr, pe care mi-o imaginez ca acelea ce pot veni dinspre Rai, conţinutul predicilor pe care le rosteşte mai este înfrumuseţat şi de anume înţelesuri.

În rugăciunea creştinului: ,,Tătăl Nostru,, cea spusă mulţimilor de către Isus prin cuvântarea de pe munte, simplitatea este formată dintr-o încărcătură de linişte atât de mare încât este o mirare pentru minte, cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziţie şi cu fiecare idee.

E atât de mică şi de densă această rugăciune încât, în timp ce pluteşte ca fulgul pe buzele ce o vorbesc, ea cade pătrunzând în gândul omului cu greutatea pietrelor ce se rostogolesc de pe munţi. Primii creştini au spus-o sute de ani, ca şi singură cunoştinţă teologică de credinţă şi ca şi singură dăpostire imaginară dar şi efectivă, reală, a fiinţei lor fizice, împotriva unei prigoane reale, oficiale.

Să nu contenim a ne ruga, spune părintele Nectarie, lucru spus de două milenii de atâţia cuvântători predicatori în toate bisericile lumii.

Dar, adaugă dânsul, dacă ne rămâne un minut de zăgaz, aşteptând un autobuz într-o staţie a unui drum, sau dacă facem o pauză la serviciu pentru a ne mişca oasele sau a le da răgaz să nu mai mişte, sau dacă ,,avem un minut liber,, cumva, făcând atâtea lucruri zi de zi, oră de oră, atunci să spunem încă un ,,Tatăl Nostru,,. De câte ori ? Se întrebă, retoric, părintele, de oricât de multe ori, de cât mai multe ori... De fiecare dată acel micuţ ,,Tatăl Nostru,, al gândului nostru sau al buzelor noastre încete va aduce un adaus de putere şi încă un adaus de putere pentru a trăi.

Am rămas cu gândul la acestă abordarea a rugăciuni ,,Tătălui Nostru,, aparent doar ocazională, devenită permanentă, uşoară şi scurtă. În realitate această abordare a rugăciunii, într-o manieră sinceră şi omenească, dă măsura unui efect aproape miraculos.

O idee despre agresiune

Azi, o duminică de toamnă, frumoasă, de octombrie, în predica sa, părintele Nectarie de la Mânastirea Recea s-a referit la tipurile de agresiune pe care le suportă oamenii în lungul istoriei. Era vorba despre Sinoadele din secolele VIII si IX care au statuat reprezentarea chipurilor în icoane şi înţelegerea imaginii icoanei ca şi o contrapondere a agresiunii prin imaginaţie, loc al minţii umane prin care se strecoară cu uşurintă forţele răului.

Ideea pe care o vedeam altfel până acum despre agresiune, consta în faptul că înţelegeam ca fiind mult mai fatală şi mai necruţătoare agresiunea fizică, cea din antichitate şi din evul mediu asupra omului, datorită pedepsirii fizice imediate precum şi agresiunea fatală, mult mai puţin cântărită şi să spunem, ,,nedemocratică,, faţă de cum este privită şi înţeleasă acum.

Ideea Părintelui despre agresiunea actuală, cea prin intermediul ,,informaţiei,, intrate în mintea omului pe toate căile posibile: contra-cultură, massmedia, învăţământ îndoielnic, educaţie la voia întâmplării în familie şi societate, absenţa spiritului: fie civic, familial, de grup, personal sau religios, pare a fi o agresiune înzecită faţă de acea agresiune fizică, medievală.

Suferiţa, ca şi măsură a agresiunii, este acum, faţă de acea agresiune categorică şi uneori fatală a medievalităţii, de altă natură, de asemenea categorică şi fatală, dar ascunsă, perversă, imposibil de alinat, de stabilit măcar cum vine, de unde şi cum se poate stăvili.

  

E uimitor a privi aşa spre cele două moduri ale agresiuni şi a evoluţiei acestei agresiuni în timpul istoric. Democraţia dă la o partea agresiunea fizică dar o înlocuieşte cu o boală incredibil de grea şi cu o suferinţă pe măsură. 

Privire spre o predică despre minunea umblării pe apă

( Mânăstirea Recea  25. august. 2013 )

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filozofică : Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului ei trec pe lângă un cerşitor ce se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşitorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semene să fie aşteptat. Când s-a apropiat cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşitor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai fie spusă odată rugăciunea.

Paulo Coehlo pleacă de la acestă poveste filozofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Isus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii, îmblânzind marea, este estompat pentru a deveni o lecţie, atât apostolilor cât şi oricărui cititor al evangheliilor, de încercarea lui Petru în a-l întâmpina ieşindu-i înainte.

Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Isus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund spre adâncul apei şi spre înnec.

Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol. 

Dojana primită de la Isus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înnec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune al oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să ,,umble pe apă,,.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugării de la bietul cerşitor, ce nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.

Despre eroii militari, stat şi popor

În 15 august am privit o ceremonie de aducere aminte a eroilor militari la Oarba de Mureş.

Statul, prin reprezentanţii săi, a organizat şi desfăşurat ceremonia.

Poporul a asistat.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului ?

Sau eroii sunt ai poporului?

Statul consumă eroi, în istorie, pentru a exista.

Poporul doar se sperie de război, dă tinerii săi pentru consum şi apoi plânge 100 de ani, adică tip de patru generaţii:

plâng bunicii,

plâng părinţii şi fraţii,

plâng soţiile,

plâng copii.

Armata este prezentă.

Biserica este prezentă.

Politica este prezentă.

Microfonul este prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari.

Lipsesc eroii. Ei sunt absenţii. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic ceva neclar. Adică o mulţime mare de tineri firavi, deznădăjduiţi şi speriaţi, fără noroc, ucişi.

În locul lor este prezentă asistenţa, fără a înţelege că ea este poporul. Poporul este şi cel absent şi cel prezent.

Armata trage salve.

Biserica se roagă.

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Doar poporul nu face nimic. Rămâne dezorganizat, pitoresc şi curios. Poporul uită eroii şi aplaudă. Este spectacol în faţa lui, împăcare în rugăciune şi promisiune de speranţă.

Armata spune : ,,Ne pare rău!,,…

Biserica spune : ,,Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească.,, …

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Statul este prezent şi munceşte. Sărbătoreşte prin muncă.

Poporul este liber. Este sărbătoare.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului?

Sau eroii sunt ai poporului?

La aceste întrebări nu am găsit răspunsuri în acea zi. Am privit crucile şi am citit numele eroilor cunoscuţi.

Trupurile lor au rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munţii Carpaţi :

Soldat Mihalache Gheorghe

Soldat Dragomir Gheorghe

Fruntaş Cristea I. Constantin

Soldat Take Constantin

Caporal Dima Nicolae

Soldat Alimurt Saip

Fruntaş Varvara Gheorghe

Fruntaş Sata Dumitru

Caporal Văduva I. Ioan

Sergent Sorescu Marin

Citind acest nume: Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu şi apoi la poezie.

La finalul ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute în 1944 la Oarba de Mureş, şi-a citit propria poezie, sinceră şi emoţionantă. Câteva versuri adânci, îndemnau pe cei prezenţi ca înainte de a pleca de acolo să treacă printre mormintele eroilor pentru a-şi dovedi astfel rostul prezenţei lor lângă eroi.

Şeful statului, aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor versuri, până acolo că în alocuţiunea sa a respus-o celor prezenţi, înţelegând esenţialul cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru am avut pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor înainte de a părăsi platforma de ceremonii a monumentului.

Nu a făcut-o. Probabil iureşul şi graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici armata, nici biserica, nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul în mod semnificativ. În câteva minute întreaga mulţime a plecat parcă uşurată, înfrântă de căldura amiezii.

Ai cui sunt eroii?

Ai statului ?

Sau sunt ai poporului?

Eroii nu mai sunt nici ai statului şi nici ai poporului?

Eroii nu mai sunt a cuiva de pe pământ?

Doar Dumnezeu îi poate primi cu adevărat pe eroi?  

Privire spre o predică despre minunea înmulţirii pâinilor

( Mânăstirea Recea, 18 august 2013)

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile - cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Invăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor din jurul muntelui pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Isus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.

Cum au crezut ei că vor putea face asta?

Se gândeau la o nouă minune?

Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, ce a spiritului.

 

Mâncarea despre care vorbeşte Isus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Ucenicii nu primeau prin minune o certitudine nouă a naturii divine pe care o avea Isus. Nu aveau nevoie de aceasta. Sau aveau, dar numai pentru o consolidare. Ci primeau convingerea despre acea putere uriaşă, de a fi şi de a deveni prin credinţă. Minunile erau făcute mereu cu un dublu sens, cel spre mulţime şi cel spre ucenici.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este cel al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi spre ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest.