Azi, o duminică de toamnă, frumoasă, de octombrie, în
predica sa, părintele Nectarie de la Mânastirea Recea s-a referit la tipurile
de agresiune pe care le suportă oamenii în lungul istoriei. Era vorba despre Sinoadele
din secolele VIII si IX care au statuat reprezentarea chipurilor în icoane şi
înţelegerea imaginii icoanei ca şi o contrapondere a agresiunii prin
imaginaţie, loc al minţii umane prin care se strecoară cu uşurintă forţele
răului.
Ideea pe care o vedeam altfel până acum despre agresiune,
consta în faptul că înţelegeam ca fiind mult mai fatală şi mai necruţătoare
agresiunea fizică, cea din antichitate şi din evul mediu asupra omului,
datorită pedepsirii fizice imediate precum şi agresiunea fatală, mult mai puţin
cântărită şi să spunem, ,,nedemocratică,, faţă de cum este privită şi înţeleasă
acum.
Ideea Părintelui despre agresiunea actuală, cea prin intermediul
,,informaţiei,, intrate în mintea omului pe toate căile posibile: contra-cultură,
massmedia, învăţământ îndoielnic, educaţie la voia întâmplării în familie şi
societate, absenţa spiritului: fie civic, familial, de grup, personal sau
religios, pare a fi o agresiune înzecită faţă de acea agresiune fizică,
medievală.
Suferiţa, ca şi măsură a agresiunii, este acum, faţă de acea
agresiune categorică şi uneori fatală a medievalităţii, de altă natură, de
asemenea categorică şi fatală, dar ascunsă, perversă, imposibil de alinat, de stabilit
măcar cum vine, de unde şi cum se poate stăvili.
E uimitor a privi aşa spre cele două moduri ale agresiuni şi
a evoluţiei acestei agresiuni în timpul istoric. Democraţia dă la o partea
agresiunea fizică dar o înlocuieşte cu o boală incredibil de grea şi cu o
suferinţă pe măsură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu