Privire spre o predică despre minunea umblării pe apă

( Mânăstirea Recea  25. august. 2013 )

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filozofică : Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului ei trec pe lângă un cerşitor ce se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşitorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semene să fie aşteptat. Când s-a apropiat cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşitor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai fie spusă odată rugăciunea.

Paulo Coehlo pleacă de la acestă poveste filozofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Isus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii, îmblânzind marea, este estompat pentru a deveni o lecţie, atât apostolilor cât şi oricărui cititor al evangheliilor, de încercarea lui Petru în a-l întâmpina ieşindu-i înainte.

Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Isus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund spre adâncul apei şi spre înnec.

Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol. 

Dojana primită de la Isus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înnec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune al oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să ,,umble pe apă,,.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugării de la bietul cerşitor, ce nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.