Privire spre o predică despre minunea înmulţirii pâinilor

( Mânăstirea Recea, 18 august 2013)

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile - cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Invăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor din jurul muntelui pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Isus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.

Cum au crezut ei că vor putea face asta?

Se gândeau la o nouă minune?

Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, ce a spiritului.

 

Mâncarea despre care vorbeşte Isus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Ucenicii nu primeau prin minune o certitudine nouă a naturii divine pe care o avea Isus. Nu aveau nevoie de aceasta. Sau aveau, dar numai pentru o consolidare. Ci primeau convingerea despre acea putere uriaşă, de a fi şi de a deveni prin credinţă. Minunile erau făcute mereu cu un dublu sens, cel spre mulţime şi cel spre ucenici.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este cel al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi spre ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest.