În 15 august am
privit o ceremonie de aducere aminte a eroilor militari la Oarba de Mureş.
Statul, prin
reprezentanţii săi, a organizat şi desfăşurat ceremonia.
Poporul a
asistat.
Ai cui sunt
eroii?
Eroii sunt ai statului ?
Sau eroii sunt ai
poporului?
Statul consumă
eroi, în istorie, pentru a exista.
Poporul doar se
sperie de război, dă tinerii săi pentru consum şi apoi plânge 100 de ani, adică
tip de patru generaţii:
plâng bunicii,
plâng părinţii şi
fraţii,
plâng soţiile,
plâng copii.
Armata este
prezentă.
Biserica este
prezentă.
Politica este
prezentă.
Microfonul este
prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari.
Lipsesc eroii. Ei
sunt absenţii. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic ceva neclar.
Adică o mulţime mare de tineri firavi, deznădăjduiţi şi speriaţi, fără noroc,
ucişi.
În locul lor este
prezentă asistenţa, fără a înţelege că ea este poporul. Poporul este şi cel
absent şi cel prezent.
Armata trage salve.
Biserica se roagă.
Politica
vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.
Doar poporul nu
face nimic. Rămâne dezorganizat, pitoresc şi curios. Poporul uită eroii şi
aplaudă. Este spectacol în faţa lui, împăcare în rugăciune şi promisiune de
speranţă.
Armata
spune : ,,Ne pare rău!,,…
Biserica
spune : ,,Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească.,, …
Politica
vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.
Statul este
prezent şi munceşte. Sărbătoreşte prin muncă.
Poporul este
liber. Este sărbătoare.
Ai cui sunt
eroii?
Eroii sunt ai statului?
Sau eroii sunt ai
poporului?
La aceste
întrebări nu am găsit răspunsuri în acea zi. Am privit crucile şi am
citit numele eroilor cunoscuţi.
Trupurile lor au
rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munţii
Carpaţi :
Soldat Mihalache Gheorghe
Soldat Dragomir Gheorghe
Soldat Take Constantin
Caporal Dima Nicolae
Soldat Alimurt Saip
Fruntaş Varvara Gheorghe
Fruntaş Sata
Dumitru
Caporal Văduva I.
Ioan
Sergent Sorescu
Marin
Citind acest
nume: Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu şi apoi la poezie.
La finalul
ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute
în 1944 la Oarba de Mureş, şi-a citit propria poezie, sinceră şi emoţionantă.
Câteva versuri adânci, îndemnau pe cei prezenţi ca înainte de a pleca de acolo
să treacă printre mormintele eroilor pentru a-şi dovedi astfel rostul prezenţei
lor lângă eroi.
Şeful statului,
aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor versuri, până
acolo că în alocuţiunea sa a respus-o celor prezenţi, înţelegând esenţialul
cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru am avut
pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor
înainte de a părăsi platforma de ceremonii a monumentului.
Nu a făcut-o. Probabil
iureşul şi graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici armata, nici biserica,
nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul în mod semnificativ. În câteva
minute întreaga mulţime a plecat parcă uşurată, înfrântă de căldura amiezii.
Ai cui sunt
eroii?
Ai statului ?
Sau sunt ai
poporului?
Eroii nu mai sunt
nici ai statului şi nici ai poporului?
Eroii nu mai sunt
a cuiva de pe pământ?
Doar Dumnezeu îi
poate primi cu adevărat pe eroi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu