miercuri, 27 noiembrie 2013

Despre cei blajini şi despre sfinţi



Text inspirat de o predică de la mânăstirea Recea.

Nici un om nu este întru totul blajin aşa cum vorbesc legendele despre oamenii blajini. Aceşti oameni trăiesc izolaţi, la marginea lumii, precum o scuză a idealizării presupusei lor existenţe, şi li se trimit, în tradiţia populară, coji de ouă înroşite, pe apele râurilor pentru a li se vesti şi lor despre Învierea Lui Isus. Îndepărtarea dată pentru locul de vieţuire al celor blajini, cei nu ştiu acolo nici de evenimentele vieţii religioase, neaparţinând nici măcar unei astfel de vieţi, are un substrat tulburător. Religiozitatea personală, intimă, îl trimite uneori pe un om pe acele tărâmuri ale blajinilor.

În schimb un om poate fi în mod evident unul rău şi departe de a fi unul blajin.

Instoria oamenilor sfinţi, are o trăsătură uimitoare. Această uimire m-a determinat să încerc să înţeleg alăturarea în lume între oamenii blajini pentru viaţa lor şi oamenii deveniţi sfinţi pe drumul pocăinţei. Cea mai mare parte a acestor oameni sfinţi au avut o primă parte a vieţii cu fapte păcătoase. Apoi o perioadă a conştientizării păcatelor şi a întoarcerii lor spre Dumnezeu. Şi apoi acea ultimă parte a vieţii ce îi ridică la înălţimea sfiinţeniei, cea în care au pătimit pentru credinţă.

Sunt atât de multe vieţi ale sfiinţilor povestite în tradiţie în care întoarcerea, pocăinţa celui ce a fost rău şi apoi bun, a devenit o victorie a creştinismului istoric. Cel mai adânc exemplu este cel al apostolului Pavel, cel care din prigonitor devine prin trezire pavăza celor înainte prigoniţi.

Revenirea din păcat este discutată cel mai adesea prin parabola fiului risipitor. Isus spune prin parabolă că grija firii este pentru a-l salva pe cel rău şi mai puţin spre alinarea suferinţei inevitabile a celui blajin. Dar se ştie că filozofia nu a rămas neatentă la soarta fratelui fiului risipitor. Adică a celui rămas acasă, neinvestind, sau mai precis, nerisipind nici un ban în satisfacerea curiozităţii omeneşti şi a trăirii păcatului. Filozofia pune în discuţie, măcar în mod analitic, acea nedreptate ce se petrece între viata unui fiu risipitor- reîntors, şi viaţa fratelui scestuia, rămas acasă. Acest frate al fiului risipitor este reprezentarea omului blajin, cel care nu va deveni niciodată un personaj erou pentru nimeni, nicidecum al istoriei religioase, cum vor deveni sfinţii, ci va fi pentru totdeauna un om cuminte şi anonim.

Cei mai mulţi dintre oameni sunt în acest anonimat cuminte nişte bajini. Ei nu crează nimănui o bucurie a reîntoarcerii lor dintr-o ipostază a unor păcate, încât să devină luptători ai dreptăţii religioase.
Aşa cum un preot de parohie, ştiindu-şi de generaţii enoriaşii, şi pe cei născuţi blajini şi pe cei născuţi răi, nu sesizeză cu nimic prezenţa parcă firească a celor blajini dar se bucură ca de o victorie pentru re-venirea la biserică a celor răi, lăudându-i.

Ca şi cum s-ar spune că religia îşi direcţionează energiile salvatoare spre cei răi, la fel tatălui fiului risipitor, iar celor blajini le rămâne acel parteneriat pozitiv dar doar subînţeles, dintre un tată şi un fiu.
Aceasta este o tristeţe, a întelege că religiile în istorie au avut mereu o ţintă privilegiată spre cei răi. Ca şi cum ar trebui să acceptăm că răutatea oamenilor ar fi pus de fapt la cale până şi descoperirea frumuseţii spriritului.
Se pune întrebarea dificilă: dacă tratamentul celor blajini este suficient de explicit în biserică?
Pentru că suferinţa celor blajini, într-o lume a asaltului oamenilor răi, nu este cu nimic mai prejos decât suferinţa pocăinţei şi a regretului oamenilor răi.

Sau: biserica se rezumă la aceaşi poziţie ca cea pe care o adoptă tatăl fiului risipitor pentru fiul său rămas acasă?
Adică la a se presupune o înţelegere implicită, nerostită asupra răsplătirii lui prin moştenirea averii cereşti, doar tacit şi de la sineînţeles.

Paradoxul găsirii unui răspuns stă în paradoxul psihologic de fond al oamenilor. Nimeni nu se consideră, din pricinile instinctuale ale conservării, a fi un om rău, cum nimeni nu îndrăzneşte, la fel celui ce ar trebui să ,,arunce primul cu piatra,, a se crede blajin. Un astfel de ascunziş al răului în lumea modestă a blajinilor este o dramă de la începutul religios al lumii. Această dramă, nediscutată şi deci nevindecată, este o cauză a ineficienţei religiilor în general. Între membrii unui Conciliu istoric, preocupat pentru a cântări această dramă, câţi au fost sau câţi vor fi de un fel sau câţi vor fi de celălalt fel?

De aceea lucrurile pot fi socotite undeva pe la mijloc, dar un mijloc ale cărui accente nu pot fi neglijate cu uşurinţă.

Şi totuşi prezenţa duală şi dezechilibrată, a celor blajini şi a celor răi în faţa aceleaşi biserici, fără a se găsi un leac acestei stări de fapt, există.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu