Ruşinea. Este
noţiunea de ruşine cu totul negativă? Aşa cum o apreciază dicţionarele.
Impresia aceasta, de a privi spre ,,ruşine,, ca spre o
oroare este valabilă doar atunci când se înţelege ca lipsă sau ca şi o
consecinţă sau sursă a unor fapte sau atitudini negative. Este adevărat că în
mare majoritate, oamenii fac uz de ruşinare sau de neruşinare în acest mod şi
nu în modul în care ideea ruşinii poate fi şi pozitivă. În general, această idee
pozitivă a ruşinii a dispărut.
Mai există,
aşadar, o ipostază a ruşinii ce este surprinsă implicit de către limbă şi totuşi
rămâne în general neexplicitată. Omul cu ruşine este cel ce în mod aprioric are
teama pozitivă de a nu ajunge sub această incidenţă, cea a ruşinii. Religios se
spune despre ,,omul cu ruşine şi cu frică de Dumnezeu,,.
De la uzul ideii
de ruşine ca şi pedeapsă, prin care se poate ruşina, prin ruşinarea cuiva care
greşeşte se poate ajunge într-un mod curat şi la un îndemn constructiv spre
ruşine.
Mai degrabă
ruşinea este aceasta, cea a temperării şi cea a reperului comportamental ce
tranformă a tendinţă ce va deveni apoi o ruşine spre acea modestie sau spre
acel bun şimţ care evită ajungerea la ruşine.
Deci, a
spune : ,,Să-ţi fie ruşine !,, are două tonuri şi doi timpi diferiţi.
Timpul anterior, cel care este un sfat valoros şi care va proteja pe cel
sfătuit şi cel ulterior, neplăcut şi pedepsitor, care nu aduce nimănui decât
rău şi supărare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu