Povestea

 

Povestea

     O poveste este de fapt un om care vrea să ne spună nouă ceva! Fără poveste nu există viață omenească. Mereu cineva va ridica mâna şi va începe să spună o poveste. Iar ceilalți, se vor opri şi o vor asculta. De ce îi înteresează pe toți ce le va spune povestitorul? Pentru că, în toate poveştile, fiecare dintre oameni se vede pe mai întâi pe sine.

    Nişte relexii adânci despre naşterea şi viața poveştii, ca element generator de viață şi de istorie, le-am găsit în cele două cărți ale lui Jordan B. Peterson. Hărțile sensului - arhitectura credinței, 2022 şi Dincolo de ordine, 2021 ambele apărute la editura TREI. Acest scriitor este unul dintre cei mai profunzi şi cunoscuți intelectual ai acestui început de secol. Rezum mai jos, într-o descriere dezvoltată, câteva idei care sunt prezente în structura de bază şi în unele principii ale poveştii. 

    Povestea, nu doar ca specie literară ci şi ca suport de bază pentru comunicare, nu va fi abandonată niciodată, cum nu va putea fi abandonată nici literatura. Chiar dacă formele acestora se schimbă în lume cu mare rapiditate. Dar numai formele poveştii pot fi schimbate, pentru că fondul poveştii nu se poate nici schimba şi nici abandona.

    O poveste, ca să fie crezută, nu vorbeşte explicit nici despre firea unui om şi nici despre frumusețea sa, chiar dacă, aparent aşa se întâmplă. Acestea două, firea şi frumusețea, le avem de dinainte de a fi oameni. O poveste vorbeşte prin generalizare despre cum este şi ce face sufletul complicat al unui om, adică ființa lui întreagă.  

    Dacă poveştile nu sunt distilări, prin patru întrebări ale vieții reale, atunci acestea nu sunt interesante. Ce eşti? Ce ai putea fi? Ce ajungi să fii? Ce ai fost? Dar, din toate astea, ce este memorabil? Poate fi un ceva memorabil doar în întrebarea: Ce ai fost? Pentru că se circumscrie unui viitor care a trecut şi care a urmat paşii de la ce eşti, la ce ai putea să fii, ce ajungi să fii şi, la final, la ce ai fost. Dacă nu ai devenit naiv față de aceşti paşi, poți să deveni memorabil. Doar ce este memorabil primeşte atenție. Într-o poveste, cel mai general spus, omul este mereu pus în cumpăna dintre bine şi rău. Aceasta ni se pare o afirmație foarte uzitată acum. Dar aşa suprafolosită, cum se dovedeşte, afirmația trebuie mereu reevaluată şi băgată în seamă atent. Răul şi binele sunt în fond două înfățişări mult mai apropiate de noi, sunt haosul şi ordinea aflate între oameni dar şi în fiecare din oameni. În gândirea arhaică, cea străveche, atât binele cât şi răul erau privite simultan, atât la nivelul individual cât şi la nivelul întregului societății. Şi când se face un bine şi când se face un rău, oricât de mici, neştiute şi ascunse, răul şi binele cele mari al lumii se schimbă şi ele semnificativ. Această uluitoare legătură dintre amănunt şi întreg, crezută categoric de oameni, stăvilea mult din rele şi aducea un prinos binelui. Chiar mai mult de atât, ambele forme morale, şi binele şi răul, sunt amestecate, nuanțate şi prezente în aceeaşi persoană. Pentru a aborda răul într-o luptă, cea pe care o descrie povestea, paşii obligatorii sunt:

    -   Înțelegerea răutății şi a răului din spate, prin depăşirea naivității aduse în lume de o cantitate mereu măsurată şi insuficientă, de bine.

    - Înfruntarea răului pe propriul teritoriu, prin modelarea haosului ucigător înspre ordine şi a ordinii tiranice reduse la haos, în măsuri, ambele productive.

     După cum se vede, răul poate fi şi în ordine şi în haos. Dar aceste lucruri le poate face doar povestea antemergătoare vieții fiecăruia. Şi astfel, povestea devine una obiectiv premergătoare faptelor reale, cele ce sunt obligatorii în istoria mare, cea a civilizațiilor, dar şi în istoria foarte mică, infimă,  a fiecărui suflet de muritor.

    Norocul nu este deloc întâmplător ci este determinat de ceva care, fără să înțelegem, într-un mod miraculos, ne captează atenția. Pentru că nu noi alegem ceea ce ne interesează, ci invers. Lucru ce pare ciudat şi neverosimil. Totuşi, ceva ce nu înțelegem, ne alege pe noi, să devenim captivați şi să urmăm un drum, care devine apoi norocos. Propria noastră experiență despre real, este de fapt una autentic literară, asemnătoare unei poveşti. Şi această afirmație este alarmantă, poate chiar inacceptabilă, pentru majoritatea dintre oameni. Este motivul pentru care suntem atraşi de ficțiuni.

    Dar cel mai ciudat este că povestea mereu se personifică în trei personaje. Două, care joacă rolul reproducerii noastre sexuate, veche de un miliard de ani, bărbatul şi femeiea şi apoi rezultatul acestei uniuni sexuale: copilul. Cel care devine el însuşi eroul. Eroul, cel care va face față: poftei trupeşti, furiei, foamei, setei, groazei şi bucuriei! Fiecare copil devine acel erou universal şi perpetuu când îşi administrează zestrea primordială, adică acele ipostaze enumerate mai sus. 

    Povestea este verosimilă dacă are o acoperire mereu deasupra faptelor, adesea incredibile, pusă într-o gândire superioară acestora. Eroul se ridică sau coboară din firesc în nefiresc, dar făcând asta, el remediază un dezechilibru devenit cronic pentru lumea din poveste, la un nivel altfel inaccesibil. Dezechilibru aflat într-o desfăşurare paralelă cu viețile şi în viețile fiecăruia dintre oameni. Pentru că adevărurile despre care luăm act dintr-o poveste, chiar aşa simple, sunt mai puternice decât multe alte adevăruri din lumea noastră reală şi actuală, care ne par acum a fi deosebit de complicate.

    Impresia despre trecut, cea care mi-a rămas în urma acestor ani în care am documentat cartea Familii ale Câmpiei Transilvane, este una pe care nu mi-am putut-o imagina vreodată. Am fost atent la toate poveştile şi istorisirile, din copilărie încă, de pe vremea când părinții mei şi bunicii mei povesteau lucruri incredibile, până astăzi. Dar nu am dat crezare, până acum, puterii poveştilor. Acum ştiu. Poveştile nu sunt doar nişte vorbe ci sunt un pod trainic între trecut şi viitor. Dar sunt şi un pod trainic între oameni. (Gabriel Garcia Márquez) Singurul lucru pe care oamenii îl pot face, cu adevărat, este să-şi scrie fiecare, cu viața sa, povestea. Să contruiască o poveste şi să o spună, cu viața sa. Obiceiul cel vechi pare pierdut acum. Oamenii când se întâlneau, fără prea multe ocolişuri, îşi povesteau unii altora viețile. Era o uluire şi o plăcere de a asculta despre vieți şi de a învăța despre vieți. Era o bucurie generalizată şi unanimă.