Firea umană, în conceptul arhaic

 Firea umană, în conceptul arhaic

 

    Despre firea umană, termen oarecum popular, nu s-au scris prea multe. Nici o disciplină ştiințifică nu priveşte spre firea umană din perspectiva pe care i-o atribuie acesteia limba arhaică. Firea, adică acea sumă de atribute, mai mult psihice şi mai puțin psihologice, ale omului, care se dobândesc prin naştere şi care, definitiv, nu sunt supuse schimbării. Ideea că între firea omului şi ideea de firesc, de normalitate, există o oarecare similitudine, nu este asimilabilă în noțiunea de fire, cea pe care oamenii din sate să şi-o fi însuşit vreodată. Tocmai că firea omului nu demonstrează niciodată o liniaritate morală, etică, a lumii oamenilor. Dimpotrivă. Firea omului, regăsită în personalitatea sa unică, contrazice posibilitatea de educare morală de fond sau de perfecționare morală de fond, a acestuia. Omul se schimbă prin educația sa religioasă, morală sau civică, socială, dar el nu se debarasează de firea sa niciodată. Doar că învață să îşi controleze firea, între jaloanele puse sau impuse de mediul său social. Firea este dovada unicității fiecărui individ uman, nu doar prin fizicul său, fapt enunțat şi de către ştiințe, ci mai ales prin felul în care îi este construită, spre neschimbare, partea sa interioară. Limba arhaică, dar mai ales conceptul social primar în care a apărut ideea de fire umană, sesizează faptul că instinctele înăscute, ca nişte invariante suficiente inițial, şi de netrecut, sunt rămase şi prezente în ființa oricărui om. Iar în pasul următor de evoluție, omul a nuanțat mult aceste instincte şi le-a trecut, prin amestecuri diversificate şi diferit proporționate, în lista unor noi trăsături umane care să servească comportamentului său social.  

    Neschimbarea firii unui om, este o constatare pe care întreaga istorie umană o demonstrează. Incapacitatea de a se schimba firea unui om, este una dintre tristețile mari ale istoriei, cum este, în acelaşi timp, şi una dintre marile bucurii ale acesteia. Acest invariant al pishicului individual, numit fire, este trecut cu vederea din totdeauna din motive ce țin de un anumit fel de demagogie, aparent inexplicabilă, a societăților. Aşa cum, spre exemplu, întreaga istorie umană trece sub tăcere prostia omenească. Acest subiect, al prostiei, nu a fost niciodată analizat temeinic, de când se fac mențiuni scrise, în contrast cu amploarea uluitor de mare a acestei trăsături, care ține şi ea de firea oamenilor.

    Probabil că acceptarea puterii definitive a firii umane presupune renunțarea la toate cuceririle pe care le-au făcut religiile, morala şi etica socială. Toate aceste încercări de a ține sub control firile oamenilor pot ajunge la un nivel de compromis acceptabil, astfel încât viața socială să fie rezonabil de aservită nevoilor mediate, ale întregului sistem social. Legile, fie cele străvechi, fie cele statale, adică mai recente, sunt cele care, în cele din urmă îl opresc pe om, atunci când acesta îşi urmează necontrolat propria sa fire.

    În Dicționarul Explicativ, DEX, despre fire se specifică: structură psihică și morală a unei ființe, caracter, temperament; sau fel de a fi al omului: constituție, temperament, caracter, apucături, aplecare sufletească. Se dau apoi multe exemple pe care limba le-a asimilat, fie direct în limbajul comunicări curente, fie în literatură, descriind ipostaze umane, de la cele simple, la cele mai sofisticate. Numai că, aceste dovezi despre ce este sau ce ar putea să fie firea unui om, sunt destul de limitate.

    Scopul tiraniilor şi a sistemelor sociale autoritare, despotice, de a uniformiza oamenii sunt imposibile. Atât pentru fumusețea lor, cât şi pentru firea lor.

    Nu s-au construit încă spitale şi sanatorii anume pentru vindecarea omului de propria lui fire şi de propria persoană. Chiar dacă, sub o formă sau alta, acest fapt are loc în întreaga lume. Dacă omerirea nu va pieri prea repede, se va ajunge, într-o bună zi, şi la această concluzie.

    Cei mai mulți dintre oameni sunt slabi din fire, adică firea lor este mult mai puternică decât propria lor voință voluntară.  Ei nu se pot împotrivi nici celor mai mici dintre plăceri care le derivă din fire. Ba şi le cultivă cu grijă, devenind astfel dependenți de o sumă mare de lucruri urâre. Pentru că duşmanul cel mare al unui om nu este plăcerea ci este obişnuița şi stăruința în a o căuta. Să nu vorbim de cele mari, de cele ce le devin patimii covârşitoare, prin care cad şi pier. Cele ce îi fac să devină nişte sclavi, doar cu aparența de a fi liberi. Atunci ce rost mai are viața!? Vor răspunde ei acestui paragraf. Dacă ceea ce ne aduce plăcere sunt vicii şi năravuri toate şi ne dăunează? Viața este chiar simplitatea. Nu există nici un temei pentru a disprețui ceea ce este simplu! Simplitatea ascunde mai mult decât orice altă tentație a firii.