Frumusețea omului, în conceptul arhaic

 Frumusețea omului, în conceptul arhaic

 

    Probabil că cea mai cântată trăsătură a omului îi este frumusețea sa fizică. Ce este frumusețea? Nu se ştie. Şi de ce numim categoric ceva ca fiind frumos şi altceva ca fiind urât, este încă un mister de nedezlegat. Se poate spune că, de la o epocă la alta, au fost unele schimbări ale standardelor de frumusețe, dar nu semnificative. Este atât de bine încastrat în om instrumentul de măsură al frumuseții încât este imposibil să fie abandonat. De ce a născocit, oare, natura frumusețea şi măsurarea necontenită a acesteia? De ce este capabilă fumusețea să răpună şi cele mai mari puteri ale omului? Sunt nişte întrebări cărora li pot adăuga doar presupuneri. Este atât de bine instalată paradigma frumuseții în firea oamului, nu în mintea sa, încât aceste întrebări pot părea prosteşti pentru majoritatea oamenilor. Receptorul frumuseții nu este unul logic sau rațional ci este un vârf subiectiv şi irațional, şi bine ascuțit al întregii firi umane.  

Natura nu doar că a şlefuit trăsăturile fizice, fața şi corpul omului, ci în acelaşi timp, poate chiar anticipat, a depus în firea sa ce anume să i se pară acestuia atrăgător şi ce nu.

    Nu percepția este cea care susține ideea de frumusețe, ci utilitatea practică a frumuseții. Cea a nevoii de a avea şi de a poseda, pentru perpetuare, a unui al doilea trup uman. Lucru resimțit complementar de către ambele sexe. Între utilitatea frumuseții şi finalul perpetuării se interpune pragul plăcerii, cel care forțează indivizii să ducă la capăt actul de posesiune fizică, uneori resimțit ca pe un neînțeles şi tulburător fel de incest. Ca şi cum dragostea ar fi un act nu doar cu cel dorit ci cu întreaga făptură umană. Între iubirea unui individ ales pentru frumusețea lui, fapt atribuit firii omului, şi dragostea trupurilor se separă uimirea de a consuma printr-un act, de asemenea de neînțeles, frumusețea celuilalt. De aceea, arhaic privind, prezența frumuseții nu este ceva de bun augur. Pare o marfă cu un preț exorbitant, dar şi mortal în acelaşi timp. Frumusețea este necesară, este de neocolit, dar subjugă totul şi schimbă totul. Indiferent dacă această nevoie este reciprocă, libertatea pierdută sau donată, este o libertate individuală, a fiecăruia în parte.  

   Frumusețea fizică pare a fi un neşteşugit ascunziş al firii. Pentru că natura, negăsind o soluție valabilă la întrebarea dacă este bine să permită schimbarea firii sau să mențină definitiv neschimbarea firii omului, a tot amânat, în favoarea diversității necesare evoluției să îi facă pe toți oamenii cu firi la fel, sau să le permită să se uniformizeze. Ceea ce este aici paradoxal, pleacă de la faptul că nici firile comune sau asemănătoare nu asigură o potrivire între indivizi. Doar în anumite proporții de firi diferite şi nu oricare dintre aceste firi, suportarea pe termen lung a diferențelor, în condiții rezonabile, este posibilă.   

    Frumusețea arheiană, cea din timpurile străvechi, era privită ca venită din spiritele cele rele. Ceea ce se înțelegea în cultura arhaică despre frumusețe, pleca de la faptul că frumusețea nu are terminale senzoriale. Adică nu aparține nimănui. Frumusețea era doar o învelitoare iluzorie a unui om. Un om frumos are o formă şi o suprafață diferite, în comparație cu un om perceput a fi urât, avantaj valabil doar în prima instanță a unei măsurători sociale. Dar nici unul dintre oameni nu îşi simte, cu un anume simț, propria sa frumusețe.  

    Frumusețea este o a doua fire a omului, diferită de prima fire! Pentru că firea cea obişnuită, pe care noi o cunoaştem, se adresează omului care o are. Dar a doua a sa fire, frumusețea, nu se adresează lui ci se adresează celorlalți oameni.