Enescu, Eminescu, Brâncuşi şi o idee

 

Enescu, Eminescu, Brâncuşi şi o idee

Am citit discursul unui prieten despre viața lui George Enescu. L-a citit la Sinaia, la casa memorială, în ziua de 4 mai, când s-au făcut 78 de ani de la plecarea maestrului din lume. Dar citind, am simțit că ceva lipseşte, chiar dacă este, sau pare invizibil. Despre cei plecati, numai de bine, dar cei mari, care pleacă din lume, trebuie să lase în urma lor mai mult decât ascunde un  proverb al poporului, valabil desigur. S-a scris despre Enescu destul de mult. Dar nu îndeajuns. Rămân multe lucruri nelămurite încă. Nu ştiu dacă pot fi numite a fi misterioase sau altfel. Pentru că a avut o anume neputință a firii lui care i-a adus multe necazuri. De ce a mers pe un drum atât de greu? Nu se explică uşor. Cred că, la fel marelui nostru Mihai Eminescu, nici măcar nu a ales drumul. Nu a ştiut că există şi opțiuni de acest fel. Nu erau incluse în educația lui? Sau nu erau vădit lamurite în mintea sa?

(Azi, când tot mapamandul stă cu gura căscată la măreția regilor britanici, când se încornează Carol la III-lea la Londra, noi, ca popor, tot nu înțelegem despre ce este vorba.)

Ce nu au avut primii trei români din istoria artei națiunii noastre? Adică Eminescu, Enescu şi Brancuşi!?! Nu au avut mareția pe care să o pună alături de măreția operelor lor! Au făcut, din nepriceperea lor, justificată sau nu prin capacitatea geniului, ca în locul măreției să pună lângă operele lor un lamentabil mic, mărunt aş zice. Cel mai mare paradox pe care îl văd aici este că acest mod de a trăi lamentabil le-a adus mai multă suferință tuturor decât le-ar fi adus o poziție demnă şi măreață. Vor spune unii că în tocmai acea suferință a lementabilului a fost şi resursa operelor pe care ni le-au lăsat. Este posibil să fie aşa, dar într-o măsură rezonabilă şi măsurabilă. 

De ce scriu astfel de lucruri? Pentru că acest paradox ne priveşte pe noi toți şi astăzi. Eu aş pune în manualele şcolii aceste idei pentru ca doar o fărâmă de demnitate dacă am avea am transforma țara într-un loc minunat pentru a trăi. Dar modelul nostru este cel al lui Eminescu, Enescu si Brancuşi şi al unui lung şir de personalități ale istorei noastre, la fel de lamentabile. Nu ştiu dacă să postez sau nu acest text. Sau să salvez aceste text şi să îl închid într-un director! Doar unul dintr-o sută de români dacă ar fi destul de demni, încet, încet, lucrurile s-ar putea îndrepta.