sâmbătă, 10 iunie 2023

Cartea de la Luduş: ,,Poveşti aproape mincinoase”. Despre cărți de poezie, despre limbă dar şi despre Traian Furnea

 

Cartea de la Luduş: ,,Poveşti aproape mincinoase”.

Despre cărți de poezie, despre limbă dar şi despre Traian Furnea

(Traian Furnea, editura MEGA, Cluj Napoca, 2023)

 

A patra carte ce îi apare lui Traian Furnea, a doua dintre cele tipărite postum, nu vine singură, ci laolaltă cu întoarcerea simbolică a poetului acasă la Luduş. După douăzeci de ani de la trista sa plecare pe câmpiile elizee, luduşenii se hotărăsc să îi aducă o cinstire publică. De Ziua oraşului lor din acest an, 2023, pe 2 iunie, au organizat lansarea acestei cărți cu un mic spectacol muzical foarte reuşit şi cu mulți invitați care au vorbit frumos şi sincer despre viața poetului. Primarul oraşului a fost primul în tot ceea ce s-a făcut şi, gest rar, a stat cuminte în sală, fără să se arate la prezidiu unde i-a lăsat pe cei cunoscători. Prefața cărții, scrisă de către criticul Iulian Boldea este pe măsura operei poetului. Păcatele lui copilăreşti se estompează şi îi răsar sigure, semne ale unei serioase valori. Vremea nu îl ascunde şi nici nu îl alintă ci doar îi intinde o şansă nouă. Cartea de față este o linie groasă ce subliniază texte diverse, regăsite în marea arie literară în care a publicat Traian Furnea. Soția sa, Rodica Furnea, suie singură crucea lui Traian printre miile de poeții vii şi dornici de recunoaştere, ca să arate lumii cât de talentat a fost soțul ei şi să îi asigure un viitor pe care îl crede, cu tărie, meritat de către poet. Pentru poeți şi artişti, în general, viitorul începe atunci când ei se duc din lume şi lasă în urma lor o operă. Ei nu mor aşa cum mor oamenii de rând ci doar îşi închid vitrinele pentru un inventar ce va dura decenii, secole sau, uneori chiar milenii. Trebuie doar să împingă Dumnezeu puțin noroc spre cărțile lor, dacă se dovedesc a fi cu adevărat valoroase.

Valabilitatea scrisului literelor îi rămâne şi îi vine confirmată, din toate direcțiile. Cei cu mintea mai blândă îi văd, citind, copilăria şi frumusețea sufletului iar cei cu mintea mai sprintenă îi văd adâncimea gândirii şi puterea cuvintelor pe care le-a iubit Traian Furnea atât de mult. Singur o spune de nenumerate ori în carte, copilăria tuturor este cartea în care se scriu viețile de mai târziu ale oamenilor. El îndeamnă la rămânerea definitivă în copilărie. Nu vrea să înțeleagă că miile de griji ale vieții nu se pot ignora decât de către cei născuți pentru a fi pe veci copii. De către cei privilegiați dar şi însemnați în acelaşi timp cu dorul nemilos al amintirilor uitate de către  toți ceilalți. Doar că, trebuie spus, a fi copil înseamnă a avea părinți. Iar a nu mai avea părinți înseamnă, persistând în dorința întoarcerii acasă când acea casă nu mai există, a muri de copil. Tatăl lui Traian nu l-a însoțit niciodată, despărțindu-se de mama sa de când acesta avea trei ani. Iar mama poetului a fost o femeie aspră şi severă, care nu a înțeles până la capătul vieții ei, de ce nu i-a dat Dumnezeu un copil normal, adică la fel tuturor celorlalți. Tătăl său a evadat, dorindu-şi blândețe, dar l-a lăsat pe fiu să ispăşească pentru neatenția din tinerețe, cu dorul său nevindecat vreodată. Dezamăgirea dintre mamă şi fiu a fost perpetuă şi reciprocă. Şi reparată mereu prin iertări târzii şi tardive şi printr-o dragoste de la distanță, atâta cât a fost posibilă. Reiese tot acest mers de viață din textele sale principale.

Toate cele patru cărți care îi sunt acum apărute sunt demne de citit şi de a deveni motiv de meditație. Legitimație de poet, Steaua secretă, Nişte cuvinte şi Poveşti aproape mincinoase sunt picioarele perefect inegale ale unei mese la care stă Traian Furnea cu stiloul său, desenând direct caricaturi şi scriind versuri. Farmecul cuvintelor lui, înşirate frumos, aşa cum credea Traian Furnea că se petrece cu recitarea versurilor, este legendar pentru cei care l-au cunoscut. Învăluia într-o oază de linişte curată, magică, întregul auditoriu. Chiar şi celor care nu l-au auzit recitând, citirea poeziilor le aduce cu sine o muzică anume şi un ritm pe care, în mod misterios, poetul le-a împletiti cu versul său, doar printr-o înşiruire necunoscută a sunetelor fireşti ale limbii. Unii îi reclamă simplitatea, alții îi răstălmăcesc pretinsa copilărie. Alții îi ştiu tot felul de isprăvi din tinerețe şi nu le pot da la o parte. Unii nu vor să îi accepte puterea şi siguranța de a spune pe nume atâtor lucruri grave ale vieții, cu tonul inocent al unui poet tânăr. El rămâne un poet tânăr. Un poet fericit de atâta durere pe care i-a dăruit-o lumea. Sacul lui rămâne mereu gol de bucurii şi plin de dorințe amânate la neşfârşit. Casa lui nu este nicăieri, spune într-un loc, iar gândul lui este pretutindeni pentru că nu se poate opri într-un loc anume. Iar drumul, drumul care nu are vreun capăt, este regatul poeziilor sale. El însuşi se declară un rege perdant al țintelor care nu există. Şi pe care el, regele drumurilor din lumea viselor reale, le priveşte în întunericul nopților cu ochii deschişi şi cu tristețe. De la pendulul între a fi caricaturist dar a fi şi poet, îți vine să te întrebi, la urma urmelor de ce este trist spațiul dintre versurile poeziilor lui? De ce să nu râdă liber de tristețe şi să se bucure de viață, pur şi simplu! Ironia lui este frumoasă dar tristă. Logica lui este clară dar sumbră. Blândețea lui este timidă dar şi îndrăzneață. Muzica lui este sinceră şi duioasă dar şi demnă. Paradoxuri peste paradoxuri îi descriu firea şi scrisul. Melancolia, sora mai mică a depresiei, i-a împuns inima de mic, iar Traian Furnea în loc să fugă şi să se ascundă în munca unei meserii oarecare, de care să se pasioneze în cele din urmă, a creat compensatoriu un loc al său unic pentru o poezie la fel de unică. A greşit sau nu!? A câştigat sau nu!? Toți murim până la urmă, ar zice unul, iar ideea lui ce laşi în urmă este doar o vorbă a sfătoşilor. Mai bine nu laşi nimic dar trăieşti la turație maximă! Dar ce înseamnă a trăi? Ce este acea turație a vieții. Şi ce este un maxim în trăire? Să mânânci şi să bei, să ții fete frumoase pe genunchi! Dar ce te faci cu melancolia?! Te bate pe umăr mereu când îți este lumea mai dragă! Stai, nene! Tu nu ai voie să te bucuri! De ce nu a avut acest liber dat de soartă? Oare, nu s-a copt destul? Jocurile lui şi neseriozitățile lui mici, dar supărătoare pentru unii, au fost doar o mască a clar vederii? A cunoscut iubirea dar nu i-a ajuns? Sau a fost mereu nemulțumit de câtă iubire a găsit, căutând-o sub fiecare piatră din această țară! A căutat orizontul, dar nu l-a ajuns nici din fuga trenurilor pe care le-a iubit mai mult ca orice pe lume. A căutat înțelesurile, făcând mereu pomenire la înțelesuri, ca un filozof veşted de atâta realitate socială, comunistă şi postcomunistă.  

Ce vor face luduşenii? Vor înțelege ei despre ce este vorba, acum când au un poet al lor mare şi pierdut de tânăr? Aşa cum le stă bine poeților. Sau se vor pierde în amănunte şi îl vor abandona, după ce sufletul lui a venit acasă. Au acum şansa să îi asigure un loc pe stema oraşului lor. Să pună la cale un festival anual de poezie cu numele lui. Dar şi unul de caricatură. Câte nu se pot face atunci când un fiu al locului duce departe-departe vestea pentru toți ai săi!

Trebuie găsită o explicație pentru a da un sens corect acestui text într-o măsură, neobişnuit. De ce este, totuşi, poezia situată atât de sus în cultură? Pentru că, trebuie spus, poezia nu este născocită de oameni ci de însăşi limba unui popor! Este vizibil cum pentru a nu îşi pierde limba popoarele se războiesc mai tare decât pentru a nu îşi pierde pământul. Şi-au bătut capul ca să înțeleagă legătura dintre popor, limbă şi poezie cei mai mari filozofi ai lumii. Poeții mari nu sunt ei mari pentru că au dorit ei, ci pentru că, prin tragere la sorți, ființa limbii alege din când în când câte un miel pe care îl sacrifică pentru a prinde ea puteri şi a persista, fiind singura avere adevărată a poporului. Din mii de poeți cărora firea limbii le dă ghes să scrie, se alege unul la o întreagă generație, care să rescrie unele cuvinte ale limbii, aşa cum Mihai Eminescu, poetul național a rescris-o pe toată.

Pentru a face copii cu o femeie, pentru a-i creşte. Pentru a face o casă şi a avea o afacere, pentru a avea o maşină de top şi un post bun, sunt suficiente cinci sute de cuvinte. Să gândeşti cu ele şi să vorbeşti cu ele. Şi să faci cu ele! Dar ființa limbii are optzeci de mii de cuvinte! Iar aceste zeci de mii de cuvinte cuprind educația, inteligența, creativitatea, progresul, dezvoltarea, bunăstarea generală şi necesară viitorului tuturor. Individul, fericit cu cele cinci sute de cuvinte din desaga sa, nu poate înțelege astfel de lucruri. Cine să lucreze la aceste cuvinte şi cine să le aive în grijă? Poeții toți sunt cei hărăziți pentru asta, cu melancolia lor, cu pana sau cu tastatura şi cu fala lor greşită, de a fi poeți. Traian Furnea voia să se asigure, în ziua în care a plecat din lume, despre faptul că medicii din spital ştiau că el este Poet! Nu este o mare bucurie pentru cel care înțelege sensul real, istoric, al poeziei. Puțini oameni citesc poezie şi se bucură de poezie. Cei mai mulți, covârşitor de mulți, nu îi văd şi nu îi înțeleg rostul. Iar pentru poeți au o stimă prefăcută. Şi totuşi doar poetul unui popor este național, nici o altă înteletnicire a oamenilor nu mai este. Cum just sesizează şi Traian Furnea într-o poezie!

Traian Furnea s-a întors acasă după douăzeci de ani, la fel unui fiu risipitor. Numai că el s-a prăpădit în acea țară îndepărtată, pe care o pomenesc evangheliile, şi nu s-a întors viu. Isus a fost blând şi bun cu fiul risipitor povestindu-i pilda, pentru că l-a adus acasă în viață. Traian Furnea s-a întors doar cu sufletul său, adăstând mai întâi într-o biserică, aducându-le celor dragi o carte cu poveşti care sunt neadevărate, dar nu întru totul. Acel mic grăunte de adevăr, un adevăr de negăsit dar totuşi prezent, evident, este cel al poeților. Cei care vor rămâne pomeniți nu doar de către oamenii locurilor ci mai ales de limba care îi strânge la sânul său. Aşa îi răsplăteşte pe ei însuşi neamul lor, a cărei limbă o cântă şi o descântă cu durere, fără a avea scăpare niciunul.

Luduş şi Iernut, la 10 iunie, 2023

 

Cornel Mărginean

 

                                                         

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu