Sufletul meu s-a întors acasă, la Luduş

 

Sufletul meu s-a întors acasă, la Luduş

 

Traian Furnea

 

Îmi sunt dragi aceşti preoți!

cum, cântând, ei îmi pomenesc numele sufletului.

Din ferestrele mari mă uit la Isus, cel în vitralii

tăiat pe din două, cu o linie din plumb înegrit.

 

Fiul risipitor, fiu norocos că s-a întors acasă chiar el

din țara aceea îndepărtată să îşi bucure părinții.

Eu am rătăcit risipind în țara mea cea atât de apropiată

şi nu am revenit, de oboseală nu am mai putut,

doar sufletul meu este aici

şi biserica din deal, a Sfinților Apostoli, o înconjoară.

 

I-am cerut atunci mamei, din senin, partea mea de moştenire;

ea, fără să zică nimic,

de parcă ar fi ştiut Evenghelia s-a dus în grădină şi a săpat

sub un prun. Cine s-ar fi gândit!

A scos din pământ o lădiță veche

şi mi-a întins-o. Buimac am luat-o, nici nu i-am mulțumit,

şi am fugit spre gară să nu scap trenul.

 

Îmi sunt dragi aceşti preoți tineri!

şi în pâinea peste care au turnat vinul,

pe care o leagănă blând, la sfârşitul slujbei,

mă strecor şi eu lângă Isus, să-mi privesc mai de aproape

neamurile, prietenii, mai bătrâni şi mai trişti cu două decenii.

Şi personalul inimos de la Primărie,

însărcinat cu organizarea.

 

Îmi sunt dragi aceşti oameni din Luduş!

Sunt singurul spectator invizibil din sala de conferințe 

care nu aplaudă, când criticii literari vorbesc frumos despre viața mea.

Ei nu ştiu că în acea noapte şi în acel tren de demult

am rămas singur şi emoționat,

când lădița cu partea mea de avere, de la mama, am deschis-o.

 

Erau înăuntru zeci de mii de bănuții de argint,

ce ieşeau grăbiți, ca roiuri de albine zburau bănuții în jurul meu şi

căzând parcă atinşi de un blestem necunoscut,

rostogolidu-se prin vagoane deveneau cuvinte,

umplând trenul cu versuri intangibile,

pe care nu le puteam nici citi, atunci, şi nici cuprinde.

Doar le priveam uimit şi visul se încăpățâna să țină şi să nu fie vis!

 

Îmi erau dragi acei bănuți! şi îi priveam cum cădeau prin gări şi triaje

până ce lădița s-a golit

şi pe fundul ei mai rămăsese doar unul singur.

L-am luat, bănuțului mic i-am privit de aproape fumusețea de argint

şi l-am rostogolit spre uşa deschisă a vagonului,

să se piardă pe calea ferată, în noapte. Căzând,

bănuțul se trasformase în cuvântul iubire.

 

Nu ştiam atunci că voi colinda mulți ani prin toate gările țării,

iubirea căutând-o. De atunci am iubit iluzoriu toate trenurile,

mai mult decât mi-am iubit aievea, toate femeile mele triste.

Dar visul meu nu era să găsesc o anume fericire ci să îmi cumpăr un tren,

plin cu bănuți de argint. Să fie trenul meu!

 

Mi-e drag trenul de fier din visul vieții mele!

să ducă trenul meu arginții din Dicționarul limbii, în rai,

iar eu, şi controlor şi impiegat de mişcare,

să fluier la câte un semnal pentru fiecare poezie

şi să țin trenul oprit în fiecare gară până când urcă toate sufletele poeților

cu iubitele lor cu tot şi cu întreg neamul lor.

 

Este seară de acum şi sufletul meu priveşte străzile

oraşului mic ce toate îmi duceau tinerețea la gară.

Îmi sunt dragi străzile ce duc spre gara din Luduş,

veche de acum şi neîngrijită, goală de copilăria mea

când voi urca la noapte într-un tren.

Dimineață voi ajunge în Gara de Nord,

plină de sufletele celor ce vin şi ale celor ce pleacă

şi goală de mult de mine şi de viața mea de poet.