Fericirile
poeziei
Lui Traian Furnea
Valoarea artei este undeva deasupră-ne nouă, nouă a
tuturor. Nu ştim despre această idee a valorii ce este! Nu ştim sigur nici ce
este, de fapt, arta! Bănuim că este ceva ce unora nu le dă pace. Că le dă, în
realitate, un tainic ghes! Încât ei trebuie să facă reprezentări. Se simt puşi să devină ei înşişi nişte reprezentări a
unui necunoscut fir al naturii umane. Cum? Schimbând firea lucrurilor. O stâlcesc
frumos şi într-un mod imposibil de descris. Poate că aceste reprezentări merită
o atenție anume din partea filozofiei. Sunt reprezentări fie ale sunetelor, ale
culorilor, ale imaginii şi formelor, ale mişcării şi gesturilor, ale privirii, ale
cuvintelor, ale ideilor şi ale câte şi mai câte are lumea asta de împărțit
muritorilor. Însă nu ştim ce este, în fond, o reprezentare! Şi aşa ne învârtim
într-un cerc fără a-i găsi marginile. Desigur, s-au scris biblioteci întregi
despre artă şi totuşi, sinceri fiind, nu reuşim să răspundem, ca urmare, nici
celor mai simple întrebări care să lămurească tema. Arta este o formă, o condiție
obligatoriu pusă, a unor oameni de a putea trăi. Adică de a nu muri, fiind aşa,
mult mai precis spus. O condiționare necruțătoare a rămânerii lor în viață. Cine
a decis asta pentru oameni? De ce a decis? Este o astfel de privire asupra artei
în afara speculației? Este, desigur! Iar paradoxul acestei definiții simple
este chiar acela care face diferența între a fi obligat de artă, cu chezăşia
vieții, şi a iubi totodată viața datorată trăirii artei. Adică arta este un
amestec instantaneu şi complet între toate extremele imaginabile, frumos, urât,
bucurie, durere, fericire, disperare, viață, moarte…
Arta are un spațiu al ei imaginar în care trăiesc
toți artiştii dar şi cei care iubesc produsele artei şi se hrănesc cu ele. Unde
poziționăm un astfel de stațiu? Acolo unde fii risipitori sunt, tot ei, şi frații
acestora. Din acest tâlc se naşte încet dorinta noastră de a ne bucura de ceea
ce nu putem să înțelegem. Pentru că, să fie bune lămurit, înțelegerea artei nu
ține de logică sau de reguli bine conturate. Nu ține de nimic. Este o himeră
dorința unora de a explica un lucru, chiar şi cel mai simplu, legat de artă. Se
poate, desigur, dezbate la neşfârşit teoria artei. Dar cea mai simplă explicație
se află, de necrezut, în singurătatea singură şi în liniştea liniştii complete
a unui suflet care produce sau consumă arta. Aşa cum, în cealalată extremă a
acestei linişti, un infinit care se dublează devine doar o repetiția a sa simplă,
din infinit în infint infinit!! Nu este uluitor ce pot face cuvintele şi ideile
lor lor atunci când se adăpostesc într-o formă de artă!?
Greşind, pentru a face acum o apreciere nedreaptă, presupun
că totuşi există o stratificare a artelor. Una prestabilită istoric, şi nu
oricum, ci de însăşi evoluția sufletului uman. Darwin s-a ocupat de evoluția
speciilor dar a uitat să discute şi despre evoluția sufletelor noastre. Aşadar
presupun că poezia este şi va rămâne arta cea mai de sus! Am spune, supremă. Nu
putem renunța la punerea în față a poeziei. Cu toate părerile tuturor, greşite
cel mai adesea, despre banalitatea şi inutilitatea publică a poeziei. Paradoxul
este în cât de mulți poeți sunt în lume şi cât de multă poezie se scrie şi totuşi
semne de a se încheia acest tic nervos al minților împinse de suflete, nu sunt.
De ce compun, scriu şi recită bipezii poezii? Să încercăm nişte răspunsuri
simple. De bucuria de a fi inventat ei sunetele şi vorbirea? Din plăcerea de a
rezolva nişte rebusuri încâlcite între idei, sentimente şi imagini cu metafore născocite
printr-o inspirație necunoscută? De uimirea de a fi făcuți din cuvinte, chiar
şi noi înşine? Răspunsuri! Ne lovim iarăşi de lipsa răspunsurilor şi incapacitatea
aflării înțelesurilor care ne lipsesc! Pur şi simplu vin de undeva toate
sunetele, cuvintele, versurile, strofele şi trec. Aşa cum trece pe drum un alai
de nuntă cu mire, mireasă, cu ceteraşi şi cu chiuituri.
Nu ne putem întreba: cât din ce a spus Isus este
poezie? Ar fi contrar tuturor preceptelor creştine. Şi totuşi vorbirea lui Isus,
în afara filozofiei ridicate peste puterea minții tuturor, are şi o
versificație interioară surprinzător de aleasă, de pură. Putem să presupunem că Isus a fost cel mai
desăvârşit actor care a trăit vreodată, pentru că a jucat pe viu şi nemijlocit rolurile
vieții şi morții. Cât a fost Isus de fericit ca poet, ca actor şi ca învățat şi
învățător, adică în rolul său de filozof în toată puterea cuvântului? Isus a
vorbit cel mai frumos despre fericire, din tot ce s-a spus până acum. Chiar
dacă fericirile lui sunt morale şi țin de sistem, nu de bucuria simplă a unui
om.
Care or fi, oare, cele nouă fericiri pe care le-ar
fi dedicat Isus poeților, artiştilor în general.
Fericiți vor fi aceea care, scriind, şi-au câştigat cu
sufletul dreptul la fericire.
Fericiți vor fi cei care se uită din ceruri şi văd
că nu le-au fost uitate cuvintele.
Fericiți sunt aceia care au gândurile lor de azi rânduite
în mintea celor de mâine.
Fericiți sunt aceea care lasă după ei cuvintele
limbii, puse în încurcătură.
Fericiți vor fi cei care se joacă cu viața lor,
pentru a o scrie, căci a lor este şi viața urmaşilor.
Fericiți sunt cei care au cunoscut cuvintele limbii aşa
cum o mamă îşi cunoaşte copiii.
Fericiti sunt cei care mai pot citi despre sufletul
lor atunci când ei se preschimbă.
Fericiti sunt cei care trebuie să scrie pentru a
putea trăi, căci ei vor trăi cu adevărat, pentru a putea scrie.
Fericiți sunt cei care atunci când mor nu merg în
țărână, ci se întorc acasă, în limba în care s-au născut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu