Sufletul meu s-a întors acasă, la Luduş

 

Sufletul meu s-a întors acasă, la Luduş

 

Traian Furnea

 

Îmi sunt dragi aceşti preoți!

cum, cântând, ei îmi pomenesc numele sufletului.

Din ferestrele mari mă uit la Isus, cel în vitralii

tăiat pe din două, cu o linie din plumb înegrit.

 

Fiul risipitor, fiu norocos că s-a întors acasă chiar el

din țara aceea îndepărtată să îşi bucure părinții.

Eu am rătăcit risipind în țara mea cea atât de apropiată

şi nu am revenit, de oboseală nu am mai putut,

doar sufletul meu este aici

şi biserica din deal, a Sfinților Apostoli, o înconjoară.

 

I-am cerut atunci mamei, din senin, partea mea de moştenire;

ea, fără să zică nimic,

de parcă ar fi ştiut Evenghelia s-a dus în grădină şi a săpat

sub un prun. Cine s-ar fi gândit!

A scos din pământ o lădiță veche

şi mi-a întins-o. Buimac am luat-o, nici nu i-am mulțumit,

şi am fugit spre gară să nu scap trenul.

 

Îmi sunt dragi aceşti preoți tineri!

şi în pâinea peste care au turnat vinul,

pe care o leagănă blând, la sfârşitul slujbei,

mă strecor şi eu lângă Isus, să-mi privesc mai de aproape

neamurile, prietenii, mai bătrâni şi mai trişti cu două decenii.

Şi personalul inimos de la Primărie,

însărcinat cu organizarea.

 

Îmi sunt dragi aceşti oameni din Luduş!

Sunt singurul spectator invizibil din sala de conferințe 

care nu aplaudă, când criticii literari vorbesc frumos despre viața mea.

Ei nu ştiu că în acea noapte şi în acel tren de demult

am rămas singur şi emoționat,

când lădița cu partea mea de avere, de la mama, am deschis-o.

 

Erau înăuntru zeci de mii de bănuții de argint,

ce ieşeau grăbiți, ca roiuri de albine zburau bănuții în jurul meu şi

căzând parcă atinşi de un blestem necunoscut,

rostogolidu-se prin vagoane deveneau cuvinte,

umplând trenul cu versuri intangibile,

pe care nu le puteam nici citi, atunci, şi nici cuprinde.

Doar le priveam uimit şi visul se încăpățâna să țină şi să nu fie vis!

 

Îmi erau dragi acei bănuți! şi îi priveam cum cădeau prin gări şi triaje

până ce lădița s-a golit

şi pe fundul ei mai rămăsese doar unul singur.

L-am luat, bănuțului mic i-am privit de aproape fumusețea de argint

şi l-am rostogolit spre uşa deschisă a vagonului,

să se piardă pe calea ferată, în noapte. Căzând,

bănuțul se trasformase în cuvântul iubire.

 

Nu ştiam atunci că voi colinda mulți ani prin toate gările țării,

iubirea căutând-o. De atunci am iubit iluzoriu toate trenurile,

mai mult decât mi-am iubit aievea, toate femeile mele triste.

Dar visul meu nu era să găsesc o anume fericire ci să îmi cumpăr un tren,

plin cu bănuți de argint. Să fie trenul meu!

 

Mi-e drag trenul de fier din visul vieții mele!

să ducă trenul meu arginții din Dicționarul limbii, în rai,

iar eu, şi controlor şi impiegat de mişcare,

să fluier la câte un semnal pentru fiecare poezie

şi să țin trenul oprit în fiecare gară până când urcă toate sufletele poeților

cu iubitele lor cu tot şi cu întreg neamul lor.

 

Este seară de acum şi sufletul meu priveşte străzile

oraşului mic ce toate îmi duceau tinerețea la gară.

Îmi sunt dragi străzile ce duc spre gara din Luduş,

veche de acum şi neîngrijită, goală de copilăria mea

când voi urca la noapte într-un tren.

Dimineață voi ajunge în Gara de Nord,

plină de sufletele celor ce vin şi ale celor ce pleacă

şi goală de mult de mine şi de viața mea de poet.

Cartea de la Luduş: ,,Poveşti aproape mincinoase”. Despre cărți de poezie, despre limbă dar şi despre Traian Furnea

 

Cartea de la Luduş: ,,Poveşti aproape mincinoase”.

Despre cărți de poezie, despre limbă dar şi despre Traian Furnea

(Traian Furnea, editura MEGA, Cluj Napoca, 2023)

 

A patra carte ce îi apare lui Traian Furnea, a doua dintre cele tipărite postum, nu vine singură, ci laolaltă cu întoarcerea simbolică a poetului acasă la Luduş. După douăzeci de ani de la trista sa plecare pe câmpiile elizee, luduşenii se hotărăsc să îi aducă o cinstire publică. De Ziua oraşului lor din acest an, 2023, pe 2 iunie, au organizat lansarea acestei cărți cu un mic spectacol muzical foarte reuşit şi cu mulți invitați care au vorbit frumos şi sincer despre viața poetului. Primarul oraşului a fost primul în tot ceea ce s-a făcut şi, gest rar, a stat cuminte în sală, fără să se arate la prezidiu unde i-a lăsat pe cei cunoscători. Prefața cărții, scrisă de către criticul Iulian Boldea este pe măsura operei poetului. Păcatele lui copilăreşti se estompează şi îi răsar sigure, semne ale unei serioase valori. Vremea nu îl ascunde şi nici nu îl alintă ci doar îi intinde o şansă nouă. Cartea de față este o linie groasă ce subliniază texte diverse, regăsite în marea arie literară în care a publicat Traian Furnea. Soția sa, Rodica Furnea, suie singură crucea lui Traian printre miile de poeții vii şi dornici de recunoaştere, ca să arate lumii cât de talentat a fost soțul ei şi să îi asigure un viitor pe care îl crede, cu tărie, meritat de către poet. Pentru poeți şi artişti, în general, viitorul începe atunci când ei se duc din lume şi lasă în urma lor o operă. Ei nu mor aşa cum mor oamenii de rând ci doar îşi închid vitrinele pentru un inventar ce va dura decenii, secole sau, uneori chiar milenii. Trebuie doar să împingă Dumnezeu puțin noroc spre cărțile lor, dacă se dovedesc a fi cu adevărat valoroase.

Valabilitatea scrisului literelor îi rămâne şi îi vine confirmată, din toate direcțiile. Cei cu mintea mai blândă îi văd, citind, copilăria şi frumusețea sufletului iar cei cu mintea mai sprintenă îi văd adâncimea gândirii şi puterea cuvintelor pe care le-a iubit Traian Furnea atât de mult. Singur o spune de nenumerate ori în carte, copilăria tuturor este cartea în care se scriu viețile de mai târziu ale oamenilor. El îndeamnă la rămânerea definitivă în copilărie. Nu vrea să înțeleagă că miile de griji ale vieții nu se pot ignora decât de către cei născuți pentru a fi pe veci copii. De către cei privilegiați dar şi însemnați în acelaşi timp cu dorul nemilos al amintirilor uitate de către  toți ceilalți. Doar că, trebuie spus, a fi copil înseamnă a avea părinți. Iar a nu mai avea părinți înseamnă, persistând în dorința întoarcerii acasă când acea casă nu mai există, a muri de copil. Tatăl lui Traian nu l-a însoțit niciodată, despărțindu-se de mama sa de când acesta avea trei ani. Iar mama poetului a fost o femeie aspră şi severă, care nu a înțeles până la capătul vieții ei, de ce nu i-a dat Dumnezeu un copil normal, adică la fel tuturor celorlalți. Tătăl său a evadat, dorindu-şi blândețe, dar l-a lăsat pe fiu să ispăşească pentru neatenția din tinerețe, cu dorul său nevindecat vreodată. Dezamăgirea dintre mamă şi fiu a fost perpetuă şi reciprocă. Şi reparată mereu prin iertări târzii şi tardive şi printr-o dragoste de la distanță, atâta cât a fost posibilă. Reiese tot acest mers de viață din textele sale principale.

Toate cele patru cărți care îi sunt acum apărute sunt demne de citit şi de a deveni motiv de meditație. Legitimație de poet, Steaua secretă, Nişte cuvinte şi Poveşti aproape mincinoase sunt picioarele perefect inegale ale unei mese la care stă Traian Furnea cu stiloul său, desenând direct caricaturi şi scriind versuri. Farmecul cuvintelor lui, înşirate frumos, aşa cum credea Traian Furnea că se petrece cu recitarea versurilor, este legendar pentru cei care l-au cunoscut. Învăluia într-o oază de linişte curată, magică, întregul auditoriu. Chiar şi celor care nu l-au auzit recitând, citirea poeziilor le aduce cu sine o muzică anume şi un ritm pe care, în mod misterios, poetul le-a împletiti cu versul său, doar printr-o înşiruire necunoscută a sunetelor fireşti ale limbii. Unii îi reclamă simplitatea, alții îi răstălmăcesc pretinsa copilărie. Alții îi ştiu tot felul de isprăvi din tinerețe şi nu le pot da la o parte. Unii nu vor să îi accepte puterea şi siguranța de a spune pe nume atâtor lucruri grave ale vieții, cu tonul inocent al unui poet tânăr. El rămâne un poet tânăr. Un poet fericit de atâta durere pe care i-a dăruit-o lumea. Sacul lui rămâne mereu gol de bucurii şi plin de dorințe amânate la neşfârşit. Casa lui nu este nicăieri, spune într-un loc, iar gândul lui este pretutindeni pentru că nu se poate opri într-un loc anume. Iar drumul, drumul care nu are vreun capăt, este regatul poeziilor sale. El însuşi se declară un rege perdant al țintelor care nu există. Şi pe care el, regele drumurilor din lumea viselor reale, le priveşte în întunericul nopților cu ochii deschişi şi cu tristețe. De la pendulul între a fi caricaturist dar a fi şi poet, îți vine să te întrebi, la urma urmelor de ce este trist spațiul dintre versurile poeziilor lui? De ce să nu râdă liber de tristețe şi să se bucure de viață, pur şi simplu! Ironia lui este frumoasă dar tristă. Logica lui este clară dar sumbră. Blândețea lui este timidă dar şi îndrăzneață. Muzica lui este sinceră şi duioasă dar şi demnă. Paradoxuri peste paradoxuri îi descriu firea şi scrisul. Melancolia, sora mai mică a depresiei, i-a împuns inima de mic, iar Traian Furnea în loc să fugă şi să se ascundă în munca unei meserii oarecare, de care să se pasioneze în cele din urmă, a creat compensatoriu un loc al său unic pentru o poezie la fel de unică. A greşit sau nu!? A câştigat sau nu!? Toți murim până la urmă, ar zice unul, iar ideea lui ce laşi în urmă este doar o vorbă a sfătoşilor. Mai bine nu laşi nimic dar trăieşti la turație maximă! Dar ce înseamnă a trăi? Ce este acea turație a vieții. Şi ce este un maxim în trăire? Să mânânci şi să bei, să ții fete frumoase pe genunchi! Dar ce te faci cu melancolia?! Te bate pe umăr mereu când îți este lumea mai dragă! Stai, nene! Tu nu ai voie să te bucuri! De ce nu a avut acest liber dat de soartă? Oare, nu s-a copt destul? Jocurile lui şi neseriozitățile lui mici, dar supărătoare pentru unii, au fost doar o mască a clar vederii? A cunoscut iubirea dar nu i-a ajuns? Sau a fost mereu nemulțumit de câtă iubire a găsit, căutând-o sub fiecare piatră din această țară! A căutat orizontul, dar nu l-a ajuns nici din fuga trenurilor pe care le-a iubit mai mult ca orice pe lume. A căutat înțelesurile, făcând mereu pomenire la înțelesuri, ca un filozof veşted de atâta realitate socială, comunistă şi postcomunistă.  

Ce vor face luduşenii? Vor înțelege ei despre ce este vorba, acum când au un poet al lor mare şi pierdut de tânăr? Aşa cum le stă bine poeților. Sau se vor pierde în amănunte şi îl vor abandona, după ce sufletul lui a venit acasă. Au acum şansa să îi asigure un loc pe stema oraşului lor. Să pună la cale un festival anual de poezie cu numele lui. Dar şi unul de caricatură. Câte nu se pot face atunci când un fiu al locului duce departe-departe vestea pentru toți ai săi!

Trebuie găsită o explicație pentru a da un sens corect acestui text într-o măsură, neobişnuit. De ce este, totuşi, poezia situată atât de sus în cultură? Pentru că, trebuie spus, poezia nu este născocită de oameni ci de însăşi limba unui popor! Este vizibil cum pentru a nu îşi pierde limba popoarele se războiesc mai tare decât pentru a nu îşi pierde pământul. Şi-au bătut capul ca să înțeleagă legătura dintre popor, limbă şi poezie cei mai mari filozofi ai lumii. Poeții mari nu sunt ei mari pentru că au dorit ei, ci pentru că, prin tragere la sorți, ființa limbii alege din când în când câte un miel pe care îl sacrifică pentru a prinde ea puteri şi a persista, fiind singura avere adevărată a poporului. Din mii de poeți cărora firea limbii le dă ghes să scrie, se alege unul la o întreagă generație, care să rescrie unele cuvinte ale limbii, aşa cum Mihai Eminescu, poetul național a rescris-o pe toată.

Pentru a face copii cu o femeie, pentru a-i creşte. Pentru a face o casă şi a avea o afacere, pentru a avea o maşină de top şi un post bun, sunt suficiente cinci sute de cuvinte. Să gândeşti cu ele şi să vorbeşti cu ele. Şi să faci cu ele! Dar ființa limbii are optzeci de mii de cuvinte! Iar aceste zeci de mii de cuvinte cuprind educația, inteligența, creativitatea, progresul, dezvoltarea, bunăstarea generală şi necesară viitorului tuturor. Individul, fericit cu cele cinci sute de cuvinte din desaga sa, nu poate înțelege astfel de lucruri. Cine să lucreze la aceste cuvinte şi cine să le aive în grijă? Poeții toți sunt cei hărăziți pentru asta, cu melancolia lor, cu pana sau cu tastatura şi cu fala lor greşită, de a fi poeți. Traian Furnea voia să se asigure, în ziua în care a plecat din lume, despre faptul că medicii din spital ştiau că el este Poet! Nu este o mare bucurie pentru cel care înțelege sensul real, istoric, al poeziei. Puțini oameni citesc poezie şi se bucură de poezie. Cei mai mulți, covârşitor de mulți, nu îi văd şi nu îi înțeleg rostul. Iar pentru poeți au o stimă prefăcută. Şi totuşi doar poetul unui popor este național, nici o altă înteletnicire a oamenilor nu mai este. Cum just sesizează şi Traian Furnea într-o poezie!

Traian Furnea s-a întors acasă după douăzeci de ani, la fel unui fiu risipitor. Numai că el s-a prăpădit în acea țară îndepărtată, pe care o pomenesc evangheliile, şi nu s-a întors viu. Isus a fost blând şi bun cu fiul risipitor povestindu-i pilda, pentru că l-a adus acasă în viață. Traian Furnea s-a întors doar cu sufletul său, adăstând mai întâi într-o biserică, aducându-le celor dragi o carte cu poveşti care sunt neadevărate, dar nu întru totul. Acel mic grăunte de adevăr, un adevăr de negăsit dar totuşi prezent, evident, este cel al poeților. Cei care vor rămâne pomeniți nu doar de către oamenii locurilor ci mai ales de limba care îi strânge la sânul său. Aşa îi răsplăteşte pe ei însuşi neamul lor, a cărei limbă o cântă şi o descântă cu durere, fără a avea scăpare niciunul.

Luduş şi Iernut, la 10 iunie, 2023

 

Cornel Mărginean

 

                                                         

Enescu, Eminescu, Brâncuşi şi o idee

 

Enescu, Eminescu, Brâncuşi şi o idee

Am citit discursul unui prieten despre viața lui George Enescu. L-a citit la Sinaia, la casa memorială, în ziua de 4 mai, când s-au făcut 78 de ani de la plecarea maestrului din lume. Dar citind, am simțit că ceva lipseşte, chiar dacă este, sau pare invizibil. Despre cei plecati, numai de bine, dar cei mari, care pleacă din lume, trebuie să lase în urma lor mai mult decât ascunde un  proverb al poporului, valabil desigur. S-a scris despre Enescu destul de mult. Dar nu îndeajuns. Rămân multe lucruri nelămurite încă. Nu ştiu dacă pot fi numite a fi misterioase sau altfel. Pentru că a avut o anume neputință a firii lui care i-a adus multe necazuri. De ce a mers pe un drum atât de greu? Nu se explică uşor. Cred că, la fel marelui nostru Mihai Eminescu, nici măcar nu a ales drumul. Nu a ştiut că există şi opțiuni de acest fel. Nu erau incluse în educația lui? Sau nu erau vădit lamurite în mintea sa?

(Azi, când tot mapamandul stă cu gura căscată la măreția regilor britanici, când se încornează Carol la III-lea la Londra, noi, ca popor, tot nu înțelegem despre ce este vorba.)

Ce nu au avut primii trei români din istoria artei națiunii noastre? Adică Eminescu, Enescu şi Brancuşi!?! Nu au avut mareția pe care să o pună alături de măreția operelor lor! Au făcut, din nepriceperea lor, justificată sau nu prin capacitatea geniului, ca în locul măreției să pună lângă operele lor un lamentabil mic, mărunt aş zice. Cel mai mare paradox pe care îl văd aici este că acest mod de a trăi lamentabil le-a adus mai multă suferință tuturor decât le-ar fi adus o poziție demnă şi măreață. Vor spune unii că în tocmai acea suferință a lementabilului a fost şi resursa operelor pe care ni le-au lăsat. Este posibil să fie aşa, dar într-o măsură rezonabilă şi măsurabilă. 

De ce scriu astfel de lucruri? Pentru că acest paradox ne priveşte pe noi toți şi astăzi. Eu aş pune în manualele şcolii aceste idei pentru ca doar o fărâmă de demnitate dacă am avea am transforma țara într-un loc minunat pentru a trăi. Dar modelul nostru este cel al lui Eminescu, Enescu si Brancuşi şi al unui lung şir de personalități ale istorei noastre, la fel de lamentabile. Nu ştiu dacă să postez sau nu acest text. Sau să salvez aceste text şi să îl închid într-un director! Doar unul dintr-o sută de români dacă ar fi destul de demni, încet, încet, lucrurile s-ar putea îndrepta.

Universul a patru dintre prietenii lui Gorun Manolescu. Viața, ideile şi cărțile lui, la optzeci şi cinci de ani.

 

Universul a patru dintre prietenii lui Gorun Manolescu. Viața, ideile şi cărțile lui, la optzeci şi cinci de ani.

     De profesorul universitar Gorun Manolescu se leagă intrarea mea, după anul 2000, într-o conversație consistentă, cu un om puternic şi extrem de inteligent şi de citit, un erudit. Fac mai întâi o descriere generală a acelor ani. Mă hotărâsem să încetez efortul de a menține în viață Clubul Dialog XXI de la Iernut, în care investisem cinci ani de energie şi de voință şi care avea atunci oboseala firească de a mai fi. După ce nu a mai existat clubul, au început să apară pe Internet pagini de tot felul printre care, din 2002 şi pagina poezie.ro. Am început sa public acolo şi să citesc, să comentez tot felul de texte. Aşa l-am cunoscut pe Gorun Manolescu, unul dintre cei care publicau atunci eseuri şi alte texte pe acest sait. După câțiva ani a urmat să îl cunosc pe Nicolae Florean Pinte şi să închid un astfel de cerc al prieteniilor, cunoscându-l şi pe filozoful Geo April Săvulescu. Cel care era atunci împreună cu Gorun Manolescu. Prin invitația de a fi membru al Şcolii de înțelepciune Constatin Noica, în urmă cu  mulți ani, prin anul 2008-2009.

    Înserez aici, ca un omagiu, un anunț prin email al mentorului şcolii, doctorul Geo April Săvulescu, cel care s-a săvârşit în acest an la venerabila vârstă de nouăzeci de ani.

,,Doctorul Geo Săvulescu vă invită în ziua de 26.11.2011, orele 11.30, în Str. Căderea Bastiliei 32, prin Piaţa Romană, la următoarea întâlnire:

ŞCOALA DE ÎNŢELEPCIUNE

CONSTANTIN NOICA

Vă propunem lărgirea discuţiei începută în septembrie prin continuarea prezentării pyrronismului (Sextus Empiricus) ca să ajungem la scepticismul declanşat de Husserl (Meditaţiile Carteziene, Criza Ştiinţei din Europa).”

 

     Sextus Empiricus este şi numele de cod al lui Gorun Manolescu pe poezie.ro, socotit un fel de mentor al său spiritual, ales din vechea filozofie greacă. Am citit timp de mulți ani textele discutate la această şcoală, am trimis uneori şi păreri sau comentarii, dar, spre părerea mea de rău, cea de acum, nu m-am dus niciodată la Bucureşti să particip efectiv la o întâlnire. La şcoala de înțelepciune au prezentat lucrări mai mulți filozofi actuali de marcă ai țării. Se cuvine să scriu câteva cuvinte şi despre Geo Săvulescu. Doctorul Geo Săvulescu, la rândul său o minte ascuțită şi un filozof în toată puterea cuvântului, a luptat cu pasiune şi dăruire toată viața sa pentru ca filozoful Lucian Blaga să fie valorizat şi valorificat, lucru care încă aşteaptă să fie luat în serios de către filozofii şi oamenii de ştiință actuali. Din păcate nu s-a trecut încă de la filozofia lui Lucian Blaga la concepte concrete despre viață, ştiință, cercetare şi rezultate concrete economice. Alături de Geo Săvulescu, Gorun Manolescu şi Nicolae Florean Pinte subscriu la acest adevăr tragic şi ruşinos pentru statul român. Geo Săvulescu scrie în cartea sa din 2012: ,,Poetul Lucian Blaga a fost şi este cel mai important filozof european al secolului XX.” A scris o carte în două volume despre filozofia blagiană: Lucian Blaga, filozofia prin metafore, publicând volumul I, Editura AB România, în anul 2000 iar volumul II, Editura Vremea, în anul 2012. A găzduit vreme de mai multe decenii întâlnirile intelectuale ale filozofilor români contemporani. L-a întâlnit aievea pe filozoful Constantin Noica şi a avut discuții cu acesta.

 

    Gorun Manolescu este un profesor, inventator, filozof, poet şi  informatician romȃn. Trăieşte la Bucureşti ȋn cumpăna secolelor XX şi XXI. Nu se cunosc prea multe amănunte legate de viața sa personală şi despre familia sa. Gorun Manolescu, în calitate de Redactor şef al revistei Noema a Academiei Române, după multe eseuri pe care le-am scris, discutat şi publicat pe poezie.ro, a publicat două articole de referință pe care le-am scris înainte de a pune la cale cartea Originile energiei - Trei întrebări despre energie, în anul 2013. (Primul articol, în secțiunea epistemologie: volumul VII Noema, 2008, Cum văd eu postmodernismul, pg 148-150. Al doilea articol, secțiunea epistemologie: volumul IX Noema, 2010, Premisele teoriei dualității lui zero, pg 162-169. Cu exigența-i cunoscută,

gestul său de a le publica hrăneşte o prietenie sinceră, adâncă şi reciprocă de peste două decenii.)

 

  De-a lungul timpului Gorun Manolescu a publicat mai multe cărți. Motoare hidraulice de foraj cu turație lentă, 1973 şi Stabilitatea forațiunilor traversate de sonde, 1974 - în prima parte a vieții sale profesionale. Apoi, în etapa profesională cea mai fructuoasă, a publicat Abodarea ierarhic structurată și informatica, Editura Academiei, cu o prefață de Acad. Mihai Drăgănescu), 1982; Carte cu poezii, Eurocivica, 2000, Eseu despre sursele adevăratei cunoaşteri în logica budistă, Editura Cartea universitară, 2006; Dincolo de ironie și ironism – plecând de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo, Paideia, 2010; Fragmentarium: ficționale, Fractalia, 2017; Fragmentarium - Cum tace un peşte, proză scurtă, Paideia, 2021. Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, Paideia, 2022. Acestora li se adaugă sute de articole şi de alte lucrări ştiințifice şi filozofice publicate în diverse reviste sau lucrări de specialitate din țară şi din străinătate.

 

   Linia principală a gândirii lui Gorun Manolescu transpare dens în cărțile sale care au apărut în anii 2006, 2010, 2017 şi 2022. Cele trei cuvinte pe care le scriu acum, legat de primele dintre cele trei cărți ale sale la care mă voi referi, fiindu-mi întipărite în minte atunci cȃnd gȃndul îl include și pe dȃnsul sunt: experiment, ironie și predictibilitate. Aceste trei idei, sunt, cumva, induse de sedimentarea intelectuală pe care o am în mintea mea, cum o am pentru fiecare dintre cei pe care îi cunosc, sedimentare pe care o are fiecare dintre noi oamenii. Spunând aceasta cu legătură directă la ultima sa carte, cea despre gândirea mentorului său, academicianul şi renumitul profesor Mihai Drăgănescu.

    Experimentul, ca temă de carte, dar și de viață, este propriu primei sale cărți, Eseu despre sursele adevăratei cunoașteri în logica budistă, Editura Cartea universitară, 2006. Ca și valoare, această carte eu o văd deosebită. O carte frumoasă ce merită citită de mulți oameni dornici să priceapă ceva despre lume. Este vorba despre experimentul unui european care se duce cu mintea sa în îndepărtata Asie pentru a înțelege. Nici măcar nu este corect spus, în acest caz, experiment ci experimentare, una ca și mișcare personală, controlată logic, din care să ne alegem fiecare cu cȃte ceva. Multe dintre ideile cărților următoare s-au semănat, s-au prășit și s-au udat în această carte. Aparent doar, cartea se situează într-o practică de tip budist. Dar nu este așa. Nu este o carte care să facă parte din literatura de dezvoltare personală, acum la modă. Este altceva. Este o carte pasională de filozofie, scrisă între două fonduri ideatice grele, cel din vest și cel din est.

    A doua idee: ironia. Aici nu este ironia cea socială, comportamentală, fiindu-i, totuși, destul de caracteristică persoanei lui Gorun Manolescu.  Nu este acea ironie la care ne duce pe toți gȃndul, nici pe departe, ci este un fel de atitudine dezarmantă a prezentului în fața re-sursei sale, adică a trecutului. Dar nu altfel decȃt printr-o fluidizare a logicii între metafizică și știință, între adevărul fotografiat pragmantic și mȃntuirea necesară a fiecăruia pentru a umple golul eternității noastre următoare. Și nu în planul personal, social, nici măcar în cel istoric, ci în cel al unui drum al gȃndirii epistemologice. Să nu uităm că în toți acești ani s-a ocupat, din poziția de redactor șef, de revista Noema a Academiei Romȃne, revistă de epistemiologie, lăsȃnd viitorului un volum imens de pre-știință, de care ar trebui să aive folos generațiile care vin.

    Cartea cu pricina, a doua, DINCOLO DE IRONIE ȘI IRONISM, plecȃnd de la discuții virtuale cu unii clasici de marcă ai Po Mo, Editura Paidea, 2010, este o dispută, la rȃndu-i ironică, între ce credem că se va întȃmpla, față de ceea ce s-a întȃmplat, prin prisma a ceea ce credem noi că se întȃmplă. Realitatea nu o poate cunoaște nimeni, nici pe cea lumească și nici pe cea filozofică, fiind o abstracțiune firească. Pentru această carte am scris atunci, la apariție, o recenzie mai largă, după ce am parcurs-o atent și cu plăcere, care a și fost apoi publicată în revista Noema. Mărturisesc că și această carte merită recitită cu luare aminte. Critica realității, cu părere de rău că nu ne-a ieșit, nouă oamenilor, ceva mai bună, are un farmec aparte, dacă te pricepi să dai ironiei ceea ce este a ironiei.

   Predictibilitatea este un subiect la care Gorun Manolescu revine în cea de a treia carte, lansată în anul 2017, după ce s-a tot gȃndit și a scris, într-un fel sau altul, despre ideea aceasta și în celelalte două cărți. Aici dedică cȃteva texte acestui aspect de gȃndire, evident preocupȃndu-l și pe mai departe.

Cartea se numește FRAGMENTATRIUM: experimentale, Editura frACTalia, București. Este o adăpostire înțeleaptă a poeziilor și eseurilor sale de pe saiturile pe care a scris de-a lungul vremii, cu adăugiri de texte mai vechi sau mai recente. Am parcurs cartea cu plăcere, unele texte mi le-am amintit de pe vremea cȃnd le comentam cu pretenie pe pagina poezie.ro.

   Predictibilitatea este o garanție axiomatică a seriozității realității lumii, ceva care promite că poate fi prezis. Nu ne convine deloc să știm că nimic din ce credem noi că este statornic, chiar nu este. Evenimentele în care sunt implicați toți oamenii, ne place să le știm cusute într-o țesătură deterministă corectă, nu de-a valma. Ce să mai spunem despre molecule, electroni sau despre particulele elementare, din ce în ce mai rarefiate informațional. Cum o fi oare? Științele de azi, mai ales cele sociale, ne îndeamnă sa credem că totul este la întȃmplare, nici măcar probabilitățile nu se mai susțin. Numărul variantelor de desfășurare a evenimentelor este prea mare ca cineva să mai poată crede că mai sunt într-o anumită ordine și într-o anumită legătură. Care ordine? Care legătură? Cum se mai respectă ceva măcar, nu just ci măcar aleatoriu?! Lucrurile rămȃn la faza de întrebări. Chiar dacă sunt trimiteri la o serie de autori din științe și filozofie, consacrați, Jorge Luis Borges este personajul scriitoricesc care dă tonul în aceste cărți, pe drumul unei mobilități eliberate și apoi libere, de a crede la limită, de a experimenta la limită despre viitorul persoanei în drumul timpului dintre două Big Bang-uri alăturate! Vă dați seama ce largă este abordarea? Am pierdut sau nu am pierdut, noi furniciele, predictibilitatea în lume? A fost vreodată ceva cu adevărat predictibil?

 

    Fac o remarcă personală, atentă și totuși, liniștitoare, asupra ideii predictibilității așa-zise pierdute. O privire spre Codul liniar din Teoria Speciilor Informaționale, a lui Nicolae Florean Pinte. Tabloul unui cod liniar spune că orice mulțime, formată din n elemente, se organizează relațional predictibil după un șir sigur și unic de relaționări. Pentru primele ordine ale codului, aceste organizări sunt posibile într-o singură variantă. Și pot fi imaginate și înțelese de mintea omului. La ordinul patru al codului organizarea celor patru elemente, pe lȃngă că se complică mult și mintea omului nu își mai poate imagina aceste tablouri, organizarea se face în patru variante diferite. De la ordinele următoare numărul de variante crește vertiginos, ajungȃndu-se la numere de variante posibile inimaginabil de mari, dar unice fiecare. Acest lucru este uluitor și minunat pentru cine înțelege adȃncimea acestui misterios cod al naturii. La un număr foarte mare de elemente, numărul variantelor este atȃt de mare, încȃt rezultatul privit din afară pare a fi de o natură impredictibilă.

     Comentariul lui Gorun Manolescu la acest paragraf despre ideea predictibilității a fost: ,,Aş vrea să spun doar atât: Codul liniar a lui Pinte mizează pe o mulțime infinit numărabilă. Ceea ce încerc eu să fac are drept miză o mulțime de puterea continuului.” Scriu acest citat pentru adâncimea intelectuală la care face referire Gorun Manolescu şi pentru că prevedea la vremea respectivă ceea ce va scrie în cartea sa din anul 2022, legată de modelul de abordare a ființei în lumea completului, cel pe care l-a propus Mihai Drăgănescu.

Diferența esențială pe care o semnalează prin remarca sa Gorun Manolescu este explicabilă într-un spațiu extins al tuturor mulțimilor care se pot imagina. Dar şi ale celor care nu se pot imagina şi nici măcar presupune. A vorbi despre ideea de infinit prin numărabil sau prin continuu ca putere, adică continuu ca neoprire în timp, sau despre infinit ca leagăn al indecidabilului datorat diversității absolut dispersate, topite în nimic, sau în ceva care reprezintă mimicul, este pentru mintea oamenilor de acum preocupați de adevărul lumii, o mică geană de lumină venită din viitor. Meritul lui Gorun Manloescu este mare şi va persita în viitorul filozofiei. Trebuie doar menținut viu.

    Impresia este că în lume este mai mult decȃt o întȃmplare generalizată, o loterie, un hazard,  mai mult decȃt un haos. Nu pronie Divină, nici destin, soartă, providență nici manipulare, conspirații manipulatoare, că nu este nimeni și nimic care să ajusteze, să dirijeze ceva, pe măsură ce istoria înaintează științific și tehnologic dar și social. Mai ales social. Se pare că, totuși, este o aparență această amenințătoare dispariție a predictibilității. Dacă nu aș fi studiat insistent și mai multă vreme codul liniar, nu aș fi dezvoltat ideile acestui cod și nu aş fi folosit acest cod în cartea Originile Energiei, aș fi avut și eu convingerea că lumea întreagă se duce pe o astfel de rȃpă filozofică, cu efecte negative ne-filozofice, reale.

    Cred că aici, în acest punct al dezbaterii despre predictibilitate, are merite Gorun Manolescu. Că depistează Cuiul lui Pepelea în filozofia tranzitorie dintre modernitate și postmodernitate şi spre cea care le va urma. Toate studiile sale, întinse pe cȃteva decenii, se ascut în carte prin cȃteva fraze. Ȋn faptul că propune o linie nouă de gȃndire a viitorului, cu valabilitate, cea a ,,post-predictibilității”. Pentru că, evident, predicitibilitatea și-a schimbat, își schimbă și își va schimba mereu natura.  Citez astfel: ,,Postpredictibilitatea  ...pe care s-o acceptăm înțelegând-o drept o cauzalitate globală (în detrimentul uneia local-liniare). Postpredictibilitate care con-stituie nu o apocalipsă, ci o nouă provocare. Căreia trebuie să-i facem față adaptându-ne...”

    Ce se va întȃmpla în viitor? Pe măsura încȃlcirii inter și extra determinărilor și dependențelor se vor încȃlci și metodele de control și de ținere sub stăpȃnire a acestor ițe ale noilor sisteme ce se pun acum la cale. Agresivitatea virtualului asupra realului este tot mai înfricoșătoare. Modificarea accepțiunii despre adevăr crează disperare. Decizia publică, dar și cea personală, este tot mai greu de atins, într-un minimum de siguranță. Rămȃnerea ființei umane lȃngă propria sa tehnologie este tot mai dăunătoare.

    Cercetător de profesie, în domeniul informaticii, Gorun Manolescu încheie ideea postpredictibilății viitorului prin următoarea observație privitoare la soarta decidabilului, pentru că decidabilul este fața practică și vindecătoare a amenințărilor unor ere a impredictibiliății:

,,…toate tehnologiile virtualului propagă indecidabilul. Dar, oare, tehnologiile virtualului sunt cele care propagă indecidabilul sau universul nostru indecidabil fabrică tehnologiile virtualului?”

   În loc de un fel de concluzie, făcȃnd o a doua remarcă personală, aplicată definiției lumii întregi, așa cum o înțeleg și care este în ton, cred, cu ideile acestui text și cu cele ale lui Gorun Manolescu: Suma dintre tehnologie și om este constantă și se numește lume. O fi aceasta una dintre legile ascunse ale naturii? Așa să fie de simplă definiția lumii! vor zice sfătoșii... Da, este așa de simplă, vor spune prudenții... Vertebrele, șira spinării în formă de S, mandibulele scurte, tălpile extinse, mărul lui Adam căzut în gȃtlej, ochii aduși mai în față, creierul extins, toate nu sunt altceva decȃt tehnologie. Deja omul era supra-tehnic construit de acum multe milioane şi milioane de ani. Tehnologia exterioară lui, cea de astăzi, este produsă de omul inconștient de acea sumă constantă pe care o au ființa sa și tehnologia pe care o inventează.

 

    Iată că anul acesta, 2023, cel în care Gorun Manolescu împlineşte optzeci şi cinci de ani, se bucură de succesul uneia dintre cele mai valoroase cărți dintre cele pe care le-a scris până astăzi. Aflată acum la o a doua ediție a tipăriturii şi difuzată prin librării, Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, Editura Paideia, 2022.

    Profesorul Gorun Manolescu este unul dintre cei care a menținut şi mențin vie amintirea şi opera marelui om de ştiință şi filozof, Mihai Drăgănescu. Cel care a fost şi directorul Institului Român de Cercetare în Informatică, loc unde a lucrat în tinerețe şi inginerul Gorun Manolescu. Şi care l-a cunoscut personal în colaborări pentru multe cercetării şi proiecte fructuoase.

   Cartea Eseu despre modelul onto-informațional-fenomenologic propus de Mihai Drăgănescu, este scrisă la un nivel deosebit de consistent şi de documentat, fiind cu mult mai mult decât un eseu, fiind în fapt un tratat care dezvoltă şi înmulțeşte surprinzător viziunea filozofică a lui Mihai Drăgănescu. Trebuie spus că această carte, aparent mică în întinderea paginilor, va deveni în timp o carte de reper la o amploare universală. Chiar dacă în lumea de acum ideile şi rostul lor par a fi pierdute şi sensul cel mare al lumii abandonat, lucrurile se vor îndrepta spre un făgaş în care nimeni nu va putea renunța la ceea ce contează în afara lucrurilor, adică la sensul larg al cunoaşterii şi al vieții. Acolo unde se ascunde ființa care trăieşte. Mediocritatea se luptă să ocupe scena primă a lumii de azi. Dar aşa, ea singură se va pierde şi va cădea la nivelul pe care îl poate ocupa de drept. Pe scurt, şi simplu, accesibil spus, Mihai Drăgănescu împreună cu Gorun Manolescu se întreabă, cât din viață este adevărat şi cum? Dar se desfăşoară acum o încercare de egalitate între adevăr şi non adevăr! Cât din ființă este adevărat şi cum? Dar se desfăşoară acum o încercare de nivelare între filozofie şi discursul descriptiv, repetitiv. Ştiințele au devenit egale între ele? Religiile şi ştiințele au devenit egale între ele? Sub semnul acestui egalitarism, greşit înțeles, mediocritatea vrea să fie egală cu elita! Numai că, de partea celor cu putere a minții lor, intuiția, considerată multă vreme a fi de natură religioasă, devine încet sursa reală a ştiințelor!

 

Dar ce va fi?

     Dumnezeu a numărat odată infinitul, adică toate cuvintele care formeză lumea, şi s-a minunat cât este de mare, nevenindu-i să creadă! Pare a fi aceasta doar o metaforă, dar nu este! Pentru că doar Dumnezeu, adică Realitatea însăşi, îşi poate număra infinitul. Şi religios şi ştiințific spus, în mod obligatoriu orice părticică, orcât de neînsemnată, care a existat, există sau va exista, în toate Universurile posibile şi imposibile, a urmat şi va urma unui cuvânt. Nerostit vreodată, neştiut, necunoscut sau dispărut, sau chiar dacă nu a aparținut niciodată unei limbi, sau unei lumi, acest cuvânt există.  Aşadar există un reper unic, pe care nimeni nu îl va putea zdruncina vreodată şi zdrobi, cel al cuvântului. Nu avem pentru viață, pentru ființă, pentru cunoaştere şi pentru om şi toate societățile lui rătăcite sau în curs de rătăcire, o altă apărare mai solidă. Cea care nu se va prăbuşi niciodată, cea a cuvântului! Cuvântul cuprinde tot ceea ce conține mintea umană, într-o câtime infimă, dar mintea umană nu va putea niciodată să îl cuprindă. Strădania actuală de a ascunde şi de a anula cuvintele este o deşertăciune inutilă.  

    Aparent, cu fiecare pas tehnologic pe care îl face, omul se împuținează, se adună covrig, se ascunde și se pierde. Dar nu este drept să se cedeze nici prezentului şi nici viitorului, în mersul greoi al lumii noastre. Ideile mari şi frumoase ale lui Gorun Manolescu despre modernitate, ironism, postmodernitate, despre predictibilitate şi decidabil sau indecidabil, despre tehologiile virtualului şi ale informaței, fragmentabilul sumator nu sunt idei uşor de căutat şi de înțeles şi trebuie puse în actualitate şi folosite. Ele converg pragmatic spre viitorul civilizației noastre postmoderne. Iar durerea, dar şi bucuria, de a le înțelege este chiar viața profesorului şi filozofului Gorun Manolescu.

 

 

 

                                                                        Cornel Mărginean

 

 

                                       Mai 2023