Trei priviri spre singurătate – 31. iulie. 2012

Nu sunt importanţi oamenii care pleacă ci oamenii care rămân.

Oamenii care pleacă se eliberează de ceilalţi prin însingurare voluntară.

Cei care rămân se eliberează, drept răsplată, de ei înşişi.

Între omul ,,personal” şi omul ,,social” se află un pod şubred deasupra unui hău.

Omul ,,personal” nu se recunoaşte pe sine decât în singurătate.

Omul ,,social” se minte dacă nu reuşeşte să se privească şi singur.

Ce face un om în prea multă singurătate? Plânge. De ce plânge? Singurătatea devine o oglindă în care el se uită şi nu vede pe nimeni. Înţelegând că nu există singur, un om va plânge.   

Cinci priviri - 29 iulie 2012

Unul dintre avantajele de a fi viu este acela de a-ţi mai putea corecta greşelile. Cea mai mare greşeală a unui om viu este să nu observe timpul.

Duioşia unei stări despre o amintire construieşte un crâmpei de fericire ce nu a avut loc, însă ar fi trebuit,

Duioşia unei stări despre o dorinţă din viitor, ce se va împlini sau nu, este o mică fericire ce trece neobservată. 

Dacă evenimentele sunt prea luminoase atunci în importanţa lor se ascunde pericolul uitării de a mai fi fericit.

Umbrele sunt fenomenul psihologic cel mai frecvent. Ce fel de umbre? Perturbaţii care mereu vin şi mereu trec, precum norii ce ascund soarele. Nu cerul înourat doare ci umbrele norilor, pe pământ.

O femeie admiră soarele la asfinţit sau soarele asfinţind, admiră o femeie? 

De la secetă la deşert

Cât de puţin ştiu despre pământ ! Doar când seceta persistă, văzând crăpăturile prea mari din straturile grădinii, îmi pun problema consistenţei pământului.

Mă sperie gândul, înţelegând cât este de aproape pământul productiv de praful deşertului.

Pâmântul este o fiinţă multiplă. Viaţa pe care a construieşte pământul se regăseşte în întreaga viaţă ce se construieşte deasupra sa. Este uimitor să priveşti pâmântul ca pe o pătură vie ce împinge sofisticat prin hrană viaţă în jur.

Aşadar pământul poate muri aşa cum moare orice vietate. De ce să ne privim doar pe noi oamenii ca şi pe o sumă de sisteme funcţionale ce determină viul unui întreg sumator, numit animal, numit plantă, respectiv om ? Este o entitate vie şi pământul, aşa cum este o entitate vie orice altă sumă organică şi informaţională de substanţe.

Ce diferenţă este între grăuncioarele moi ale solului şi cele de nisip sau pietre ?

Cleiul ce leagă, lipeşte între ele firele de ţărână nu este o simplă umiditate. Oricât de multă apă curge peste nisip natura nu va reuşi repede să hrănească de acolo o plantă.

Aşadar pământul poate muri ireversibil. În câţi ani se poate instala o astfel de ireversibilitate? Ştiinţa o poate calcula şi va spune despre un număr de ani în care nu plouă de loc. Vor fi poate şi câteva microorganisme capabile să trăiască, să ,,hiberneze,, sute sau mii de ani. Poveştile poporului au şapte ani prescrişi după care prin ploaie se reia viaţa pământului. Deci după şapte ani se mai găsesc microorganisme suficient de multe, capabile să supravieţuiască în sol.

Îmi dau seama că nu a trebuit prea mult timp, ca în locuri frumoase ale naturii, cu civilizaţii înfloritoare să se instaleze deşertul. Milioanele de milioane de mici vietăţi, microscopice, ce trăiesc în grăunţele pământului, devenite astfel ele însele grăunţe vii, mor atunci când nu sunt hrănite cu apă, în primul rând. Apoi cu informaţie şi cu elemente materiale.

Imaginea deşertului instalat în grădinile noastre este ascunsă de încrederea în liniştea anonimatului fiecărei grădini, într-o suprafaţă totală şi uriaşă ce formaeză o ţară sau un continent. Dar aparenţa liniştitoare a unei apartenenţe este valabilă doar pentru minţile oamenilor. 

A fi sfătos

De ce mai există oare şi această marjă a minţii omului, sfătoşenia?

Sfătos. Adică dedat sfatului, după cum a inventat limba română acest cuvânt pentru calitatea de a fi inteligent, doar pentru a da sfaturi. Dar nu orişice sfaturi. Sfaturi hâtre şi şmechereşti. Nu spune limba, sfătuitor sau sfetnic, adică un consilier, după limba occidentului, ci o ia cumva în râs şi spune ,,sfătos,, ca şi cum ar spune: ,,năzuros,, sau ,,şmecheros,,.

Am ajuns la gândul despre a fi sfătos, după ce am ascultat un dialog între un copil, ce-şi ajuta părintele în stupină, şi tătăl, apicultorul sfătos. Copilul s-a plâns că îl împusese o albină.

,,Hai lasă, nu este timp acum de scos ace. Mâine e duminică. O să ai vreme toată ziua, să le scoţi!,,

Nu-i aşa că sună fain toată această replică?. Este acel sfat al unui om sfătos.

Când eram copil ajutam şi eu un meşter zidar. Preparam mortarul. Meşterul zidar era şi el un om sfătos.

Când am simţit în ochi usturimea de nesuportat a unui strop de mortar m-am oprit şi m-am plâns.

,,Stai aşa!” Am primit replica. ,,Ca să-ţi fie bine, să-ţi pun şi o cărămidă!”

Nu-i aşă că şi replica aceasta sună bine?  Să nu mai vorbin de sfatul dat.

Cred că limba are uneori sarcina dificilă să despartă şi cele mai ascunse nuanţe care îi despart, îi diferenţiază pe oameni. Aşa a apărut cuvântul sfătos, pentru a-i atenţiona pe cei ce primesc sfaturi de la oamenii sfătoşi.

Este preferabil să primim sfaturi de la oameni înţelepţi. Din moment ce există şi acest cuvânt pentru astfel de oameni.

Despre ,,gratis”

Vizionând o emisiune TV despre apicultură, un detaliu m-a făcut să-mi repun problema ,,ideii gratisului”.

Echipa de filmare reconstituia modul de a găsi locul unde se adăposteşte, în pădure, o familie de albine. Cum? Cu o linguriţă de miere lăsată la liber. O albină ce trecea prin zonă a simţit mirosul puternic al mierii şi s-a înfruptat imediat. A zburat apoi spre adăpost. Luând-o pe acea direcţie echipa a descoperit stejarul şi scorbura unde îşi ducea viaţa acea familie. Rezultatul: într-o oră toată mierea, cu fagurii mulţi şi frumoşi clădiţi, le-a fost confiscată şi întreaga familie dusă la o stupină. Pe parcursul operaţiilor familia a fost temeinic şi dur traumatizată. Se pare că matca a pierit, pentru că albinele au fost puse în completare -unite- cu o altă familie.

Fără să ştie măcar, o singură albină a provocat dispariţia întregului ,,regat,,. Evident că nu se poate spune unei albine despre pericolul ce stă în spatele ,,ideei de gatis,,. Dar dacă albina ar fi ignorat linguriţa cu miere gratis, ea ar fi putut ocoli pericolul şi întreaga comunitate a albinelor ar fi continuat să trăiască în libertate.

Americanii au o vorbă: ,,Nimic nu e pe gratis,,. Mereu m-a uimit consistenţa acestui proverb dar şi dificultatea de a-l recepta şi de a-l accepta de către orişicine.

A te feri de orice ofertă gratuită, indiferent dacă o înţelegi sau nu, devine o axiomă.

Cererea, în apărarea gratisului atrăgător, de a se demonstra o axiomă, ceea ce nu este posibil, face ca dedesubtul unei oferte gratuite să poată fi ascuns.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este fluidă. Lăcomia este acel fluid care permite confuzia ce îndreptăţeşte un om să accepte, aparent justificat, un lucru gratis.

Diferenţa dintre ,,gratis,, şi ,,negratis,, este greu de explicat. Este ca şi diferenţa dintre acceptul prin presupunere şi neacceptul prin prevenire.

Presupunerea este un temei valabil logic dar care nu este legată de o cauză ci doar de o logică.

Prevenireare este un temei ce nu este valabil logic dar este legată de o cauză şi nu de o logică.

Prevenirea are temeiul axiomei.

Presupunerea are temeiul demonstraţiei.

Omul preferă o demonstraţie liniştitoare pentru mintea sa, unei axiome liniştitoare pentru siguranţa sa. De aceea este grea împotrivirea la asaltul gratisului.

Prevenirea pare mereu exagerată, pentru că este diminuată de probabilitatea petrecerii unui pericol. Pe când presupunerea, fiind bazată pe o teorie a gândului fiecăruia, se confundă cu verosimilul.