Frumusețea omului, în conceptul arhaic

 Frumusețea omului, în conceptul arhaic

 

    Probabil că cea mai cântată trăsătură a omului îi este frumusețea sa fizică. Ce este frumusețea? Nu se ştie. Şi de ce numim categoric ceva ca fiind frumos şi altceva ca fiind urât, este încă un mister de nedezlegat. Se poate spune că, de la o epocă la alta, au fost unele schimbări ale standardelor de frumusețe, dar nu semnificative. Este atât de bine încastrat în om instrumentul de măsură al frumuseții încât este imposibil să fie abandonat. De ce a născocit, oare, natura frumusețea şi măsurarea necontenită a acesteia? De ce este capabilă fumusețea să răpună şi cele mai mari puteri ale omului? Sunt nişte întrebări cărora li pot adăuga doar presupuneri. Este atât de bine instalată paradigma frumuseții în firea oamului, nu în mintea sa, încât aceste întrebări pot părea prosteşti pentru majoritatea oamenilor. Receptorul frumuseții nu este unul logic sau rațional ci este un vârf subiectiv şi irațional, şi bine ascuțit al întregii firi umane.  

Natura nu doar că a şlefuit trăsăturile fizice, fața şi corpul omului, ci în acelaşi timp, poate chiar anticipat, a depus în firea sa ce anume să i se pară acestuia atrăgător şi ce nu.

    Nu percepția este cea care susține ideea de frumusețe, ci utilitatea practică a frumuseții. Cea a nevoii de a avea şi de a poseda, pentru perpetuare, a unui al doilea trup uman. Lucru resimțit complementar de către ambele sexe. Între utilitatea frumuseții şi finalul perpetuării se interpune pragul plăcerii, cel care forțează indivizii să ducă la capăt actul de posesiune fizică, uneori resimțit ca pe un neînțeles şi tulburător fel de incest. Ca şi cum dragostea ar fi un act nu doar cu cel dorit ci cu întreaga făptură umană. Între iubirea unui individ ales pentru frumusețea lui, fapt atribuit firii omului, şi dragostea trupurilor se separă uimirea de a consuma printr-un act, de asemenea de neînțeles, frumusețea celuilalt. De aceea, arhaic privind, prezența frumuseții nu este ceva de bun augur. Pare o marfă cu un preț exorbitant, dar şi mortal în acelaşi timp. Frumusețea este necesară, este de neocolit, dar subjugă totul şi schimbă totul. Indiferent dacă această nevoie este reciprocă, libertatea pierdută sau donată, este o libertate individuală, a fiecăruia în parte.  

   Frumusețea fizică pare a fi un neşteşugit ascunziş al firii. Pentru că natura, negăsind o soluție valabilă la întrebarea dacă este bine să permită schimbarea firii sau să mențină definitiv neschimbarea firii omului, a tot amânat, în favoarea diversității necesare evoluției să îi facă pe toți oamenii cu firi la fel, sau să le permită să se uniformizeze. Ceea ce este aici paradoxal, pleacă de la faptul că nici firile comune sau asemănătoare nu asigură o potrivire între indivizi. Doar în anumite proporții de firi diferite şi nu oricare dintre aceste firi, suportarea pe termen lung a diferențelor, în condiții rezonabile, este posibilă.   

    Frumusețea arheiană, cea din timpurile străvechi, era privită ca venită din spiritele cele rele. Ceea ce se înțelegea în cultura arhaică despre frumusețe, pleca de la faptul că frumusețea nu are terminale senzoriale. Adică nu aparține nimănui. Frumusețea era doar o învelitoare iluzorie a unui om. Un om frumos are o formă şi o suprafață diferite, în comparație cu un om perceput a fi urât, avantaj valabil doar în prima instanță a unei măsurători sociale. Dar nici unul dintre oameni nu îşi simte, cu un anume simț, propria sa frumusețe.  

    Frumusețea este o a doua fire a omului, diferită de prima fire! Pentru că firea cea obişnuită, pe care noi o cunoaştem, se adresează omului care o are. Dar a doua a sa fire, frumusețea, nu se adresează lui ci se adresează celorlalți oameni.  

Firea umană, în conceptul arhaic

 Firea umană, în conceptul arhaic

 

    Despre firea umană, termen oarecum popular, nu s-au scris prea multe. Nici o disciplină ştiințifică nu priveşte spre firea umană din perspectiva pe care i-o atribuie acesteia limba arhaică. Firea, adică acea sumă de atribute, mai mult psihice şi mai puțin psihologice, ale omului, care se dobândesc prin naştere şi care, definitiv, nu sunt supuse schimbării. Ideea că între firea omului şi ideea de firesc, de normalitate, există o oarecare similitudine, nu este asimilabilă în noțiunea de fire, cea pe care oamenii din sate să şi-o fi însuşit vreodată. Tocmai că firea omului nu demonstrează niciodată o liniaritate morală, etică, a lumii oamenilor. Dimpotrivă. Firea omului, regăsită în personalitatea sa unică, contrazice posibilitatea de educare morală de fond sau de perfecționare morală de fond, a acestuia. Omul se schimbă prin educația sa religioasă, morală sau civică, socială, dar el nu se debarasează de firea sa niciodată. Doar că învață să îşi controleze firea, între jaloanele puse sau impuse de mediul său social. Firea este dovada unicității fiecărui individ uman, nu doar prin fizicul său, fapt enunțat şi de către ştiințe, ci mai ales prin felul în care îi este construită, spre neschimbare, partea sa interioară. Limba arhaică, dar mai ales conceptul social primar în care a apărut ideea de fire umană, sesizează faptul că instinctele înăscute, ca nişte invariante suficiente inițial, şi de netrecut, sunt rămase şi prezente în ființa oricărui om. Iar în pasul următor de evoluție, omul a nuanțat mult aceste instincte şi le-a trecut, prin amestecuri diversificate şi diferit proporționate, în lista unor noi trăsături umane care să servească comportamentului său social.  

    Neschimbarea firii unui om, este o constatare pe care întreaga istorie umană o demonstrează. Incapacitatea de a se schimba firea unui om, este una dintre tristețile mari ale istoriei, cum este, în acelaşi timp, şi una dintre marile bucurii ale acesteia. Acest invariant al pishicului individual, numit fire, este trecut cu vederea din totdeauna din motive ce țin de un anumit fel de demagogie, aparent inexplicabilă, a societăților. Aşa cum, spre exemplu, întreaga istorie umană trece sub tăcere prostia omenească. Acest subiect, al prostiei, nu a fost niciodată analizat temeinic, de când se fac mențiuni scrise, în contrast cu amploarea uluitor de mare a acestei trăsături, care ține şi ea de firea oamenilor.

    Probabil că acceptarea puterii definitive a firii umane presupune renunțarea la toate cuceririle pe care le-au făcut religiile, morala şi etica socială. Toate aceste încercări de a ține sub control firile oamenilor pot ajunge la un nivel de compromis acceptabil, astfel încât viața socială să fie rezonabil de aservită nevoilor mediate, ale întregului sistem social. Legile, fie cele străvechi, fie cele statale, adică mai recente, sunt cele care, în cele din urmă îl opresc pe om, atunci când acesta îşi urmează necontrolat propria sa fire.

    În Dicționarul Explicativ, DEX, despre fire se specifică: structură psihică și morală a unei ființe, caracter, temperament; sau fel de a fi al omului: constituție, temperament, caracter, apucături, aplecare sufletească. Se dau apoi multe exemple pe care limba le-a asimilat, fie direct în limbajul comunicări curente, fie în literatură, descriind ipostaze umane, de la cele simple, la cele mai sofisticate. Numai că, aceste dovezi despre ce este sau ce ar putea să fie firea unui om, sunt destul de limitate.

    Scopul tiraniilor şi a sistemelor sociale autoritare, despotice, de a uniformiza oamenii sunt imposibile. Atât pentru fumusețea lor, cât şi pentru firea lor.

    Nu s-au construit încă spitale şi sanatorii anume pentru vindecarea omului de propria lui fire şi de propria persoană. Chiar dacă, sub o formă sau alta, acest fapt are loc în întreaga lume. Dacă omerirea nu va pieri prea repede, se va ajunge, într-o bună zi, şi la această concluzie.

    Cei mai mulți dintre oameni sunt slabi din fire, adică firea lor este mult mai puternică decât propria lor voință voluntară.  Ei nu se pot împotrivi nici celor mai mici dintre plăceri care le derivă din fire. Ba şi le cultivă cu grijă, devenind astfel dependenți de o sumă mare de lucruri urâre. Pentru că duşmanul cel mare al unui om nu este plăcerea ci este obişnuița şi stăruința în a o căuta. Să nu vorbim de cele mari, de cele ce le devin patimii covârşitoare, prin care cad şi pier. Cele ce îi fac să devină nişte sclavi, doar cu aparența de a fi liberi. Atunci ce rost mai are viața!? Vor răspunde ei acestui paragraf. Dacă ceea ce ne aduce plăcere sunt vicii şi năravuri toate şi ne dăunează? Viața este chiar simplitatea. Nu există nici un temei pentru a disprețui ceea ce este simplu! Simplitatea ascunde mai mult decât orice altă tentație a firii.  

Povestea

 

Povestea

     O poveste este de fapt un om care vrea să ne spună nouă ceva! Fără poveste nu există viață omenească. Mereu cineva va ridica mâna şi va începe să spună o poveste. Iar ceilalți, se vor opri şi o vor asculta. De ce îi înteresează pe toți ce le va spune povestitorul? Pentru că, în toate poveştile, fiecare dintre oameni se vede pe mai întâi pe sine.

    Nişte relexii adânci despre naşterea şi viața poveştii, ca element generator de viață şi de istorie, le-am găsit în cele două cărți ale lui Jordan B. Peterson. Hărțile sensului - arhitectura credinței, 2022 şi Dincolo de ordine, 2021 ambele apărute la editura TREI. Acest scriitor este unul dintre cei mai profunzi şi cunoscuți intelectual ai acestui început de secol. Rezum mai jos, într-o descriere dezvoltată, câteva idei care sunt prezente în structura de bază şi în unele principii ale poveştii. 

    Povestea, nu doar ca specie literară ci şi ca suport de bază pentru comunicare, nu va fi abandonată niciodată, cum nu va putea fi abandonată nici literatura. Chiar dacă formele acestora se schimbă în lume cu mare rapiditate. Dar numai formele poveştii pot fi schimbate, pentru că fondul poveştii nu se poate nici schimba şi nici abandona.

    O poveste, ca să fie crezută, nu vorbeşte explicit nici despre firea unui om şi nici despre frumusețea sa, chiar dacă, aparent aşa se întâmplă. Acestea două, firea şi frumusețea, le avem de dinainte de a fi oameni. O poveste vorbeşte prin generalizare despre cum este şi ce face sufletul complicat al unui om, adică ființa lui întreagă.  

    Dacă poveştile nu sunt distilări, prin patru întrebări ale vieții reale, atunci acestea nu sunt interesante. Ce eşti? Ce ai putea fi? Ce ajungi să fii? Ce ai fost? Dar, din toate astea, ce este memorabil? Poate fi un ceva memorabil doar în întrebarea: Ce ai fost? Pentru că se circumscrie unui viitor care a trecut şi care a urmat paşii de la ce eşti, la ce ai putea să fii, ce ajungi să fii şi, la final, la ce ai fost. Dacă nu ai devenit naiv față de aceşti paşi, poți să deveni memorabil. Doar ce este memorabil primeşte atenție. Într-o poveste, cel mai general spus, omul este mereu pus în cumpăna dintre bine şi rău. Aceasta ni se pare o afirmație foarte uzitată acum. Dar aşa suprafolosită, cum se dovedeşte, afirmația trebuie mereu reevaluată şi băgată în seamă atent. Răul şi binele sunt în fond două înfățişări mult mai apropiate de noi, sunt haosul şi ordinea aflate între oameni dar şi în fiecare din oameni. În gândirea arhaică, cea străveche, atât binele cât şi răul erau privite simultan, atât la nivelul individual cât şi la nivelul întregului societății. Şi când se face un bine şi când se face un rău, oricât de mici, neştiute şi ascunse, răul şi binele cele mari al lumii se schimbă şi ele semnificativ. Această uluitoare legătură dintre amănunt şi întreg, crezută categoric de oameni, stăvilea mult din rele şi aducea un prinos binelui. Chiar mai mult de atât, ambele forme morale, şi binele şi răul, sunt amestecate, nuanțate şi prezente în aceeaşi persoană. Pentru a aborda răul într-o luptă, cea pe care o descrie povestea, paşii obligatorii sunt:

    -   Înțelegerea răutății şi a răului din spate, prin depăşirea naivității aduse în lume de o cantitate mereu măsurată şi insuficientă, de bine.

    - Înfruntarea răului pe propriul teritoriu, prin modelarea haosului ucigător înspre ordine şi a ordinii tiranice reduse la haos, în măsuri, ambele productive.

     După cum se vede, răul poate fi şi în ordine şi în haos. Dar aceste lucruri le poate face doar povestea antemergătoare vieții fiecăruia. Şi astfel, povestea devine una obiectiv premergătoare faptelor reale, cele ce sunt obligatorii în istoria mare, cea a civilizațiilor, dar şi în istoria foarte mică, infimă,  a fiecărui suflet de muritor.

    Norocul nu este deloc întâmplător ci este determinat de ceva care, fără să înțelegem, într-un mod miraculos, ne captează atenția. Pentru că nu noi alegem ceea ce ne interesează, ci invers. Lucru ce pare ciudat şi neverosimil. Totuşi, ceva ce nu înțelegem, ne alege pe noi, să devenim captivați şi să urmăm un drum, care devine apoi norocos. Propria noastră experiență despre real, este de fapt una autentic literară, asemnătoare unei poveşti. Şi această afirmație este alarmantă, poate chiar inacceptabilă, pentru majoritatea dintre oameni. Este motivul pentru care suntem atraşi de ficțiuni.

    Dar cel mai ciudat este că povestea mereu se personifică în trei personaje. Două, care joacă rolul reproducerii noastre sexuate, veche de un miliard de ani, bărbatul şi femeiea şi apoi rezultatul acestei uniuni sexuale: copilul. Cel care devine el însuşi eroul. Eroul, cel care va face față: poftei trupeşti, furiei, foamei, setei, groazei şi bucuriei! Fiecare copil devine acel erou universal şi perpetuu când îşi administrează zestrea primordială, adică acele ipostaze enumerate mai sus. 

    Povestea este verosimilă dacă are o acoperire mereu deasupra faptelor, adesea incredibile, pusă într-o gândire superioară acestora. Eroul se ridică sau coboară din firesc în nefiresc, dar făcând asta, el remediază un dezechilibru devenit cronic pentru lumea din poveste, la un nivel altfel inaccesibil. Dezechilibru aflat într-o desfăşurare paralelă cu viețile şi în viețile fiecăruia dintre oameni. Pentru că adevărurile despre care luăm act dintr-o poveste, chiar aşa simple, sunt mai puternice decât multe alte adevăruri din lumea noastră reală şi actuală, care ne par acum a fi deosebit de complicate.

    Impresia despre trecut, cea care mi-a rămas în urma acestor ani în care am documentat cartea Familii ale Câmpiei Transilvane, este una pe care nu mi-am putut-o imagina vreodată. Am fost atent la toate poveştile şi istorisirile, din copilărie încă, de pe vremea când părinții mei şi bunicii mei povesteau lucruri incredibile, până astăzi. Dar nu am dat crezare, până acum, puterii poveştilor. Acum ştiu. Poveştile nu sunt doar nişte vorbe ci sunt un pod trainic între trecut şi viitor. Dar sunt şi un pod trainic între oameni. (Gabriel Garcia Márquez) Singurul lucru pe care oamenii îl pot face, cu adevărat, este să-şi scrie fiecare, cu viața sa, povestea. Să contruiască o poveste şi să o spună, cu viața sa. Obiceiul cel vechi pare pierdut acum. Oamenii când se întâlneau, fără prea multe ocolişuri, îşi povesteau unii altora viețile. Era o uluire şi o plăcere de a asculta despre vieți şi de a învăța despre vieți. Era o bucurie generalizată şi unanimă.