ULTIMA ÎNTREBARE

 

ULTIMA ÎNTREBARE

 

    Îi voi pune mai jos o întrebare unchiului, prin care sper să obțin un răspuns nu doar metafizic ci şi cu un rost aplicabil nepoților săi de acum şi celor ce vor urma mai departe în lume.

 

    (Pentru cei care nu l-au cunoscut aievea pe unchiul lor, Mărginean Gheorghe, fac o precizare necesară. Răspunsul acestuia va fi reprezentativ, dens şi puternic. Iar celor care l-au cunoscut aievea, le recomand să pună în gura lui frazele răspunsului, cu tonul său şi cu vocea sa de mare orator, ce a fost!)

 

    Las, aşadar, unchiului Mărginean Gheorghe bucuria de a încheia această carte. Carte la care a visat mult şi pe care şi-a dorit să o scrie chiar dânsul. Să o scrie şi să o publice pentru a nu lăsa ca strămoşii săi, acei țărani cărturari, să intre în uitare!

 

    ,,- Ce crezi, unchiule, că urmăresc în viață oamenii. Cei care au habar despre lume?”

    ,,- În primul rând, nepoate, ei îşi doresc, conştienți sau nu, să nu fie uitați! O parte dintre ei ştiu că moartea le va veni, fără ca ei să se poată împotrivi cu nimic. Iar după moarte, inevitabil se va instala uitarea! Omul este o ființă gânditoare, singura de acest fel dintre viețuitoare. Care trebuie să plătească prin ,,ceva” acest avantaj. Cum? Prin conştiința timpului! A limitelor timpului înțelese bine, puse apoi în fața veşniciei. Unii s-au întors înapoi în pulberea pământului din care au venit, cu convingerea că asta este tot. Alții nu au ştiut nimic. Nici albă şi nici neagră şi au trăit degeaba. Unii nu şi-au pus problema. Iar unii şi-au pus-o.

    De ce omul poate fi, în cea mai mare parte a vieții, neatent la sfârşitul lui? Pentru că exersează în fiecare zi, prin somn, absența sa semiconştientă din timp. Somnul este cel care îl înarmează organic pe om cu o stare pe care o aseamănă în subconştient cu moartea sa. Cât este din somn aferent sau atribuit neființei? Adică morții, spus mai direct! Sau dacă este ceva din somn de natura odihnei veşnice, pe care omul a plasat-o cu abilitate, înapoia morții lui? Nu se ştie. Omul se omoară pe sine în fiecare seară şi se reînvie pe sine în fiecare dimineață! De zeci de mii de ori pe parcursul vieții sale. Adică se uită pe sine dormind şi îşi aminteşte de sine trezindu-se. O face pentru a trăi, pur şi simplu? Pentru că aşa a organizat natura viața, după zi şi după noapte? Pentru că ne rotim zilnic în fața unei stele, soarele? Sau, o face şi pentru a trăi dar şi pentru a muri! Noi toți ne dorim veşnicia, dar aşa cum veşnicia ar semăna cu viața şi nu ne dorim o veşnicie care să semene cu moartea! După cum ți-am mai spus, pentru noi oamenii veşnicia este o succesiune foarte lungă de momente, care toate se numesc ,,acum”. Ştiința ne va arăta într-o zi că viața de pe pământ şi gândirea, cea pe care omul a alăturat-o vieții, se vor pierde. Când? Într-un viitor, oricât de îndepărtat ar părea a fi, dar tot mai apropiat decât veşnicia la care noi sperăm. Şi singura poziție corectă a noastră este aceea de a diviniza şi de a iubi prezentul! Aşadar prezentul nostru, prin care trecem atât de repede, este veşnicia noastră! Pentru că prezentul este singura noastră certitudine posibilă, sinceră! Dacă nu am fi avut conştiința timpului, şi le-am fi avut pe toate celelalte, am fi fost cele mai fericite alcătuiri vii din istoria întregului Univers! Dar Dumnezeu nu ne putea face mai norocoşi decât este Dumnezeu însuşi! ”

 

    Tac. Ceea ce a spus unchiul Gheorghe, ca urmaş a lui Vasile cel tăcut şi îngândurat, a lui Nicolae clarvăzătorul, a lui Ioan cel cu sute de cărți şi al lui Iosif, oierul cu o mie de oi, nu poate fi ştirbit cu nimic. Unchiul, văzând că nu spun nimic a vrut să aducă din spațiul nemărgint al gândirii, în lume, spusele sale şi a mai adăugat:

   

    ,,Poetul nostru național, Mihai Eminescu, ne spune un lucru ce seamănă cu ceea ce vorbim noi acum, prin somnul său, ,,adesʹ lângă izvor”. El se culca şi adormea lângă izvor şi visa o tânără şi frumoasă crăiasă. Era oare viața sau era moartea, acea dragoste din visul său, acea crăiasă? Sau nu era decât o simplă copilă din lume? Nu vom şti şi nu vom afla!”

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

PUTEREA CĂRŢILOR

 

Extras din cartea ,,Neamurile din care vin”

 

 ,,Puterea cărților asupra omului este uriaşă. Este ştiut că cele câteva mii de ani de civilizație umană a constat, determinant, în a se scrie cărți şi a se citi cărți. Din acest izvor s-au născut toate atributele lumilor şi ale epocilor mari ale istoriei. Prin cărți oamenii au pus mereu la comun tot ceea ce au reuşit să descopere, să înțeleagă şi să producă. Ca apoi o nouă generație să adauge încă un segment în această spirală uriaşă. Este şi motivul, oarecum pervers, pentru care acum statele nu încurajează o cultură solidă a maselor. Nu citeşti cărți, nu cunoşti aproape nimic. Doar ai impresia că ştii despre ce este vorba. Dar nu ştii! Din discuții, de la ştiri, de la Radio, de pe Internet sau de pe telefonul mobil nu te alegi cu aproape nimic, doar te amăgeşti. Şi aşa, cei puternici îi țin sub un control strict pe cei slabi, fără ca aceştia să înțeleagă. Şi tot aşa, cei puternici fac ce vor cu lumea noastră, a tuturor.”

Viaţa de apoi

 

Viaţa de apoi

 Extras din cartea Neamurile din care vin. O discuție cu unchiul Gheorghe Mărginean, despre viața de apoi.

    ,,- După atâţia ani de studiu, ai reuşit să îţi faci o idee despre cum va fi sau nu va fi, despre ce va fi, şi dacă există viaţă de apoi?” ; ,,- O să vorbim în bibliotecă pe tema asta! Bine?” ; ,,-Revin la întrebarea din livadă, aţi promis să expuneţi ideile sau concluziile despre viaţa de apoi.” ; ,,-Papa de la Roma a spus că nu există purgatoriu şi nici rai în formă fizică, materială. Acestea există numai intelectual. Pentru mine purgatoriul şi raiul sunt mereu acum şi aici pe pământ. Aici e raiul! Ăsta este raiul!” ; (pauză) ,,- Viaţa de apoi este de fapt înainte. Este viaţa de dinainte! Pentru că înălţarea spiritului nostru se petrece în timp ce noi trăim şi nu după ce noi murim. Sau nu se mai înalţă deloc. Atât Isus cât şi mama lui Isus, Maria, sunt exemple fundamentale în acest sens. Urcarea lor la cer nu a fost posibilă decât prin urcarea anterioară a faptelor pe care le-au avut pe pământ. Post urcarea noastră la cer nu are cum să fie posibilă. Aşadar, chiar în acest moment, în vreme ce noi discutăm, ne trăim simultan şi viaţa de apoi, cea despre care este pusă întrebarea.” ; (pauză) ,,Pe o axă a viitorului celor care sunt în viaţă li se proiectează un fel de prelungire iluzorie şi imaginară a timpului, pe care oamenii preferă să o numească ,,viaţă de apoi”. Dar nu numai atât. Ei îi dau şi atributele veşniciei şi îi mai adaugă şi o înviere în trup, la căpătul paradoxal al acestei vieţi socotite nemărgininte. Este oarecum imposibil să fie divizată veşnicia întreagă, între cea de înainte cu cea de după viaţa de apoi. Aşa sunt de temători de moarte oamenii încât visează. Atât de mult îşi doresc să trăiască fiecare de-a pururi, încât îşi fabrică prin toate mijloacele nemurirea.” ,,-Dar virtuţile drepţilor nu trebuiesc răsplătite, în acord, sau în dezacord, cu faptele rele ale celor netrebnici?” ; ,,Da. Se răsplătesc tot aici pe pământ şi tot în prezentul nostru. Cel de acum. Unii fug în trecut. Alţii alergă spre viitor, aşa cum deja o face lumea de astăzi! Dar singurul lucru sigur pentru toţi este prezentul. De aceea, spun, viaţa veşnică este veşnică dar este şi prezentă. Iar răsplata dreptului, a celui drept, este o răsplată promisă dar şi prezentă. Ori vezi lucrurile astea şi le înţelegi, ori eşti miop şi ţi se par îndepărtate ca nişte promisiuni despre care eşti convins că nu se vor îndeplini, dar care îţi plac pentru că sunt frumoase.” ; ,,-Dar cum putem noi să ne bucurăm de viaţa de apoi? Dacă este trăită odată cu viaţa de acum?” ; ,,- Oricât ai căuta o soluţie la astfel de probleme, în orice simţ al omului, raţional sau nu, instinctual sau nu, vital sau nu, ritual sau nu, nu vei găsi! De aceea susţin că omului îi este oferită această fericire sigură şi palpabilă prin cunoaştere. Nici o hrană sau băutură, răsfăţ, mângâiere de carne de femeie sau de bărbat, odihnă sau bogăţie nemăsurată ori puteri mari, absolute chiar, nu îi pot da omului pacea şi bucuria veşniciei! Singura cale a omului rămâne în mintea sa, în cugetul său, acea cale a înţelepciunii câştigate prin cunoaştere. Care ţine desigur, nu doar de citirea cărţilor sau de dialogul frumos cu cei învăţaţi ci şi de bucuria reală a tuturor artelor pe care le are omul la îndemână. În toate artele, ce face omul? Află ceva cu cugetul său! Toate cele enumerate mai sus, le au şi celelalte vieţuitoare, animalele. Doar cugetul omului îi poate da acestuia ceva mai mult. La îndemâna tuturor sunt problemele vieţii şi durerea diversificată. Plăcerile, cele pe care le fixează societatea acum şi din totdeauna fericirii, sunt nişte pălăvrăgeli, valabile exact câteva minute. Doar atât! Oamenii merg la psiholog sau la duhovnic, dorind să nu li se cunoască durerile şi să încerce să le vindece doar prin înţelegerea lor. Dacă nu reuşesc, merg la psihatru să primească o porţie de drog adormitor, pentru a nu se desmetici bine. Nici unul nu se poate vindeca singur, în convingerea că se va bucura doar cândva de viaţa de apoi.” ; ,,Şi totuşi, cum vom şti că suntem sau că nu suntem în viața asta sau în viața de apoi?” ; ,,Nu trebuie ca noi să ştim pe care dintre vieți o trăim. Dacă ne trăim viața prezentă sau viața de apoi! Principalul lucru este să ne bucurăm de ceea ce ,,aflăm”, mereu, şi de faptul că vom mai ,,afla”, mereu. Omul trebuie să afle ceva, mereu şi mereu. Este, să zicem, ca acel ,,circ” pe care îl alăturau împărații romani ,,pâinii”. Pentru că nevoia şi bucuria de a afla nu este asemănătoare cu nici una dintre toate plăcerile fericirii omului. Mă fac înțeles?!” ; ,,Sunt oarecum mulțumit de cum mi-ai explicat metoda de a trăi simultan în ambele cele două vieți. Dar tot nu înțeleg diferența dintre cele două vieți!” ; ,,Pe măsură ce te vei gândi, şi vei accepta să îți doreşti să afli cât mai mult şi cât mai adânc, vei reuşi să îți dai seama despre ce vorbesc!”.  

De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 

 De la ghidul obişnuit de viață la ghidul de viață despre care vorbea unchiul Gheorghe Mărginean

 Un extras din cartea în scriere ,,Neamurile din care vin”

    Un ghid personal pentru a trăi pe pământ, de vreme ce un om oarecare a avut şansa să se nască, este un lucru foarte bun. Cea mai mare parte dintre oameni au un singur ghid de viață, fără a-şi da măcar seama, şi anume: ,,plăcerea”. Câți? Poate trei sferturi dintre ei! Nici măcar nu ştiu că îl au pentru că face parte din cele câteva instincte originare şi aparent fireşti ale omului. Ei caută cu sârg plăcerea în orice fac şi în orice îşi propun să facă. Nici nu concep că are rost viața fără dorința permanentă, dar de fapt efemeră, pentru şi spre destinația plăcerii. Fie că le place să mănânce, fie să bea, fie să doarmă, fie să se îmbăieze, fie să stea pur şi simplu, fie se împreuneze între ei. Pe această cale umblată şi bine bătătorită, ei îşi găsesc fel de fel de vicii în care excelează până ajung la boală şi la dispariție din cauza dorințelor şi a plăcerii de a le practica. Mai sunt unii care adaugă plăcerilor simple şi universale şi diverse ingrediente urâte. Cum ar fi fala, mândria, prostia, aroganța, răutatea, lăcomia, zgârcenia şi multe altele. Şi toate acestea devin ghiduri de practică ale vieții lor sociale, dar mai ales ghiduri de a trăi singular şi intim nu înăuntrul zilelor ci printre zilele vieții.

    O mică parte dintre oameni îşi fac un fel de călăuză din bucurie, satisfacție, cinste şi muncă. Câți? Poate nici zece dintr-o suta! Ei sunt deja ridicați spre har şi se numesc, în mare spus, ca fiind acei oameni drepți. Adică ,,drepții”, acei oameni pomeniți prin Evanghelii. Cărora li se adresează sistematic preotul diminica la liturghie. Doar că ei rămân anonimi şi nimeni nu ne poate da un exemplu concret despre cum arată un astfel de om drept. Pentru că acest tip de om este şi păcătos şi pocăit şi credincios în acelaşi timp. La cei drepți, sau între cei drepți, se adaugă o nuanță pentru unii dintre oameni. Dar care sunt şi mai puțini. Cei care vor reuşi să creadă în Isus şi care îşi vor propune să împlinească binele şi sacrificiul răbdării. Aceştia sunt cu adevărat puțini, chiar dacă toate religiile şi-i doresc să îi aibe în ogradă. După cum vedem mai există încă direcții de ghidare ale vieții şi, firesc, numărul adepților se restrânge şi mai mult. Este vorba despre cei care se folosesc de spirit pentru a găsi practici valabile de a trăi. Chiar dacă pare exagerat şi nejustificat spus, călugării şi monahii, pustnicii, yoghinii, maeştrii ai luminii, sunt dintre cei care preferă să abandoneze toată lista de ghiduri de până acum şi să se îngrijească de sufletul lor într-un mod expres, nu doar ca urmare a unor fapte pozitive şi sociale. Deasupra credinței nu ar trebui să mai fie nimic care să ducă un om spre mântuire şi desăvârşire. Dar unchiul Gheorghe a pretins, şi nu la voia întâmplării, că totuşi, cunoaşterea lumii, aici fiind totul, nu doar credința, ci totul, deci alăturat credinței şi un cuprins complet al cunoaşterii, este cel mai valabil ghid de a trăi în lume. Iar pentru calea aceasta a desăvârşirii prin cunoaştere cea mai bună rețetă este învățarea permanentă, studiul, lectura, meditația, aflarea, descoperirea, inspirația, consumul ridicat de artă. Adică se face astfel trimitere, lucru pe care unchiul Gheorghe Mărginean îl şi pretindea public, la marii filozofi ai lumii şi la puterea lor de a penetra viitorul omenirii prin cuvinte şi prin idei. Nu doar de a penetra ci şi de a trasa cărări pe care vor putea să meargă mai departe oamenii, în ansamblu, şi umanitatea. Dar şi aici se divide încă țelul vieții şi mai sunt oameni, foarte rar întâlniți, acei înțelepți care unesc cunoaşterea cu credința dar şi cu miezul natural al tuturor ființelor celor vii, care au fost vii şi care vor fi vii.

    Dar discuția nu se opreşte aici. Se pune întrebarea următoare. De unde a moştenit unchiul această teorie a ghidării vieții? Părea un lucru firesc, ştiind de lecturile şi de studiul filozofic al acestuia. După ce am terminat de scris cartea despre ,,Neamurile din care vin”, plină de uimiri pentru mine şi de surprize de neînchipuit, una dintre concluziile mari este aceea că cel care a reuşit pe deplin să parcurgă acest drum de viață a fost străbunicul nostru Nicolae Mărginean. Cel puțin străbunicul Nicolae (născut în anul 1862) a fost un astfel de om, deoarece pentru stră străbunicul nostru Ioan (născut în anul 1830) şi stră stră străbunicul Iosif (născut în anul 1808) nu sunt nici astfel de mărturii şi nici dovezi. Singura dovadă din acele vremuiri sunt sutele de cărți cu care aceştia au venit la Oroiul Mare de Câmpie, ca oieri migratori, de undeva din zona munților Făgăraşi.

     Este cunoscut faptul că străbunicul Nicolae a reuşit printr-o cunoaştere aprofundată a lumii şi realității şi printr-o credință completă în Isus, să ajungă la stadiul de clarăvedere. Clara vedere este cel mai de sus prag pe care oamenii îl pot atinge ca ființe muritoare şi fragile şi raritatea acestor oameni este cu adevărat impresionantă. Vizionarii sunt cei care sunt în vârful de lancie al unei porțiuni sociale în istorie. Dar ,,clarvederea” este mai ridicată decât treapta de a deveni ,,vizionar”. Pentru că implică şi spiritul viu al omului, înțelepciunea ridicată spre har, nu doar puterea de a străbate cu gândul timpul şi spațiul în orice direcție.

    Aşadar, sursa cea mai probabilă a ideilor unchiului Gheorghe a fost dată de personalitatea extraordinară a străbunicului Nicolae. Pentru că unchiul, născut în anul 1922, l-a cunoscut nemijlocit pe bunicul său Nicolae, care a trăit până în anul 1939. Sunt valabile toate premisele ca stră străbunicul nostru Ioan sau stră stră străbunicul Iosif să fi fost stâlpii întregii construcții, cea de a fi culminat prin ridicarea fiului, respectiv nepotului lor Nicolae la treapta clarvederii.