Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 

Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere) 

Mierea de albine este un miracol. La fiecare linguriță de miere pe care o dăruiesc limbii mele, mă mir și iarăși mă mir. Mă ȋncȃntă mierea albinelor! Ȋntrebările ce aduc exclamații și nu semnul ȋntrebării sunt și ele ȋntr-o clasă anume. De ce a trebuit să se ivească ȋn lume mierea albinelor?

Apoi mă gȃndesc că albinele doar au cules-o și i-au dat consistența de a fi accesibilă conservării şi hrănirii ei, recte a omului. Dar de fapt nimeni nu s-a gȃndit la asta. Că omul va descoperi mierea din fagurii ascunşi şi o va fura nemilos. Ȋn mod cert albinele ȋncă nu au aflat și nu vor afla vreodată ce se ȋntȃmplă cu mierea ce le dispare din stup. Dar nici ursul nu ştie ce face cȃnd pradă un stup. Ursul este un hoţ de miere mult mai vechi, faţă de hoţia recentă a omului.

Ba mai mult, imediat ce le este luată ele uită și știu doar că trebuie să ȋși refacă obligatoriu rezerva de dinainte. Ca să nu moară de foame. Ȋmi vine adesea să mă gȃndesc că albinele au o formă destul de elaborată de gȃndire şi de comunicare şi că, după prădarea cuibului de miere se instituie o mare jale ȋn oraşul lor stat, ce ţine mai multe zile! Dar de fapt nu vom şti niciodată ce se ȋntȃmplă acolo cu adevărat.

Atunci: unde să mergem pentru a afla despre miere? Mierea este ȋnainte de toate nectarul florilor. Florile sunt cele ce au hotărȃt, mai ȋnainte de apariţia albinelor, să producă nectarul. Iar albinele s-au alipit florilor, alături de alte multe specii de insecte, ȋntr-un moment al istoriei cȃnd părea prielnic să culegi nectar. Cu sute şi sute de milioane de ani ȋn urmă. De curȃnd s-a dezmeticit şi omul: că mierea este bună. Prima fabrică cu adevărat complicată din lumea vie, nu din cea minerală, este stupul albinelor. Procesarea nectarului pentru a deveni miere este mai miraculoasă decȃt mierea ȋn sine.

Nectarul este de fapt o frumusețe ȋntr-o lume a gustului. Simplul motiv şi singurul motiv pe care l-au avut florile atunci cȃnd au decis producerea nectarului a fost cel al frumuseţii. Pentru a contrazice această idee este nevoie de o anume lipsă de imaginaţie şi de incapacitatea de a vedea ȋn realitatea lor neiluzorie ideile naturii. Lumile diferite vor avea frumuseţi diferite. Trebuie să spun că fiecare simţ al omului se ȋnarmează cu frumuseţi separate şi suprapuse doar peste trupul său. Pe lanţul nevoilor nectarul atrage vietăţile capabile indirect şi inconştinet să le polenizeze. Aceasta o spune doar ştiinţa. Ȋn fapt albinele văd frumuseţea florii prin frumuseţea nectarului ȋntr-o lume a mirosului şi a gustului. Simţul văzului albinei este supra dezvoltat doar cu scopul de a distinge rapid florile după culorile lor, faţă de restul fundalului, amestecȃnd lumina din două spectre, cel vizibil şi cel ȋn infraroşu, ȋn aşa fel ȋncȃt florile devin nişte beculeţe ȋntr-un fel de ȋntunecime artificială. Astfel creşte productivitatea, albinele şi alte insecte, micşorȃnd astfel timpul de căutare a florilor. 

O albină are o frumuseţe neasemuită a trupului şi a firii. Matca, regina familiei de albine, este de o frumuseţe răpitoare. Eu nu am văzut o fiinţă mai frumoasă şi mai graţioasă decȃt matca albinelor. Va ȋntreba cineva despre cum poate fi posibil să vezi ceva aşa, dintr-un regn ȋntr-un alt regn animal? Cred că există anumite criterii universale ale frumuseţii ce nu ţin de un regn sau de o specie anume. Şi pe care orice vieţuitoare le poate pricepe fară a fi instruită.

Imaginea femeii este o frumusețe ȋntr-o lume a văzului. Frumuseţea simţurilor atingerii femeii este ulterioară şi este cea care ȋncheie ȋn fapt frumuseţea acesteia ȋntr-un vis iluzoriu.

Cum am spus: frumuseţile au fiecare lumile lor. Dacă florile au creat frumuseţe din toate punctele de vedere şi pentru recepţia tuturor simţurilor, nici specia albinelor nu s-a lăsat mai prejos şi nici specia umană. Este ȋn firea lucrurilor să se ȋntȃmple aşa. Frumuseţea florilor nu a coborȃt direct ȋn trupul femeii ci numai prin mijlocirea albinei, prin miere, adică prin nectarul produs de flori. După ce am fost atent mulţi ani la frumuseţea albinei pot să spun cu mȃna pe inimă că acolo este şi drumul pe care a coborȃt din flori frumuseţea femeii. Şi nu o spun poetic sau doar parabolic ci pe un temei serios, abordabil şi ştiinţific.

Ceea ce este uluitor ȋn concluzia acestui mic text este faptul că bărbatul nu se comportă cu mult diferit de ceea ce face o albină atunci cȃnd se afundă ȋn floare spre nectarul asuns ȋn spatele firişoarelor de polen de pe organul masculin al florii şi ȋn timp ce ea pătrunde atinge polenul ducȃndu-l pe organul feminin. Bărbatul tinde spre un loc ȋn care este ascuns nectarul dulce al femeii timp ȋn care şi drum pe care el o polenizează ȋn realitate ȋn felul său evoluat dar cu nimic diferit. Doar că bărbatul ȋşi produce polenul şi ȋl depune ȋn floarea femeii. Ce este identic ȋntre gestul albinei şi cel al bărabtului? Este faptul că fiecare face un gest datorat frumuseţii, gest care nu are scopul mişcării polenului, respectiv al spermatozoizilor, ci este determinat de o dorinţă complet diferită. Ȋn timp ce gestul aparent colateral şi indirect, cel al polenizării, respectiv cel al fecundării, este de fapt scopul real al ȋntregului demers complicat pe care l-a construit natura.  

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Femeia nu se ȋmbracă şi nu se dezbracă. Ea se ȋnveleşte şi se dezveleşte. Aceste verbe doar, sunt adecvate frumuseţii trupului ei. De ce sunt valabile doar aceste verbe? Pentru faptul că frumuseţea femeii este valabilă doar ȋn prezenţa unor priviri ce ȋi evaluează detaliile şi ȋi atribuie atributele despre care vorbim. Dacă este vorba despre acel consum. Pentru că, altfel, frumuseţea are o culisă la fel de frumosă. Frumuseţeas care nu este prezentă ȋn culise nu este prezentă nici pe scenă. Pentru bărbaţi trupul femeii este gol ȋn permanenţă, indiferent de cȃte haine ȋşi aşază femeia peste trup. Dorinţa bărbaţilor dezbracă dezvelind continuu trupul oricărei femei. Ea este o statuie gata dăltuită şi şlefuită ȋndelung, doar oficialul, or sculptorul trebuie să dea la o parte pȃnza ce ȋncă ascunde surpriza privitorului.

Gestul frizerului, teatral şi larg, binevoitor şi ȋncurajat de bacşişul ce urmează este o dezvelire de frumuseţe. El trage de sfoara unei pȃnze ce cade uşor teatral, pentru ca frumuseţea unui chip proaspăt ras sau tuns să impresioneze pe cel ce se priveşte deja ȋn oglinda frizeriei. De ce face frizerul mişcarea de a dezveli o statuie vie ȋn persoana clientului său? Pentru a conferi, printr-o analogie acceptată paradigmatic, un grad de frumuseţe necesară. Fie că este chiar frumos un chip fie că nu este, prospeţimea tunsului şi al pieptănatului ȋncă umed dau un avans spre frumuseţe.

Toţi cei care dezvelesc statui gata fabricate sau doar texte bătute cu dalta pe o placă comemorativă atribuie frumuseţe prin gestul lor de a surprinde frumuseţe. Uluirea vine şi chemată, admiraţia vine şi invitată. Iar frumuseţea, ȋn ȋntregul ei, vine şi doar pretinsă. Această ciudăţenie a frumuseţii merită o stăruinţă separată pentru a fi cȃt de cȃt ȋnţeleasă. De ce pretinderea frumuseţii pare a ȋi fi suficientă acesteia? Surprindem o femeie dezvelită şi este de ajuns ca să ni se pară frumoasă!? Ori nici nu mai cȃntărim ȋnfăţişarea ei?

Dar ce face femeia atunci cȃnd este dezvelită pentru a induce o surpriză privitorilor? Ce se petrece ȋn interiorul frumuseţii ei? Se mişcă un resort pe care nici femeia nu ȋl controlează vreodată. O mişcare bruscă ce face ca trupui ei şi privirea ei să strălucească. Pentru că acum, la dezvelire, se petrece o altă ciudăţenie a frumuseţii: mişcarea.  O fugă a acelei frumuseţi a femeii din poziţia de statuie, de neclintire, de stană - spre ceva. Nu fuga este frumoasă ci prinderea femeii ȋntr-o capcană imaginară din care ea nu scapă. Neputinţa de a mai găsi un loc ȋn care să se ascundă ȋi place bărbatului. El doreşte ca femeia să lase la o parte frica ei de a fi văzută singură, fără acea ȋnvelitoare artificială ce o ascunde. 

Aşadar femeia nu se dezbracă nici atunci cȃnd este absolut singură ci doar se dezveleşte. Ea se auto dezveleşte considerȃndu-se un mic monument de frumuseţe. Lucru valabil şi la propriu şi la figurat. Obligaţia femeii de a-şi pretinde frumuseţe şi sieşi, indiferent de părerea ce o lasă ȋn urmă frumuseţea ei, este legată de gestul dezvelirii pe care ȋl practică şi ȋn singurătatea fiinţei ei. Surpriza dezvelirii este un resort necesar oriunde ar fi femeia.

O fugă prin timpul și rostul istoriei mari

O fugă prin timpul și rostul istoriei mari

Drumul cel mai lung din istoria mare a fost cel al vieţii de pe Pământ, ȋn efortul vieţii de a se putea să se ȋnţeleagă pe sine. Pentru că la nivelul Universului lucrurile nu sunt ȋncă sigure despre această auto ȋnţelegere. ,,Universul ȋncepe să se ȋnţeleagă pe sine prin om…” ne spune David Christian ȋn cartea sa valoroasă, O poveste a originilor,  2018. Dar ȋnainte de aceasta este nevoie ca mai ȋntâi omul să se auto ȋnţeleagă, viaţa să se auto ȋnţeleagă și natura, adică biosfera, să se auto ȋnţeleagă. Dar dovada auto ȋnţelegerii se găsește ȋn auto protejare și ȋn perpetuarea sigură.

Viaţa are o vârstă de patru miliarde de ani, iar soarele și sistemul solar de cinci miliarde de ani, faţă de cei aproape patrusprezece (14) miliarde de ani trecuţi de la explozia ȋnceputului, a acelui miez al Universului nostru. Nimeni nu poate spune mai mult despre acel miez decât că a fost un punct mic care s-a desfăcut ȋn câteza fracţiuni de secundă ȋn spaţii de necuprins cu mintea pentru noi. Nimeni nu poate spune ȋncă dacă a fost o explozie de spaţiu sau o explozie de energie!

Acum treisprezece (13) miliarde de ani se formează primele stele. Acum circa patru miliarde și jumătate de ani se formează Soarele și sistemul solar.

Acum 3,8 milarde de ani apar primele forme de viaţă pe planeta Pământ.

Trecerea de la lumea monocelulară la cea pluricelulară s-a petrecut acum circa un miliard de ani. Primele organisme mari au apărut acum șase sute de milioane de ani. Iar primele mamifere au fost datate ȋn urmă cu două - trei sute de milioane de ani. Acum șapte milioane de ani se separă ominizii de celelalte primate, ȋn speţă noi oamenii de cimpanzei. Acum două milioane de ani se saltă pe picioarele din spate Homo erectus, iar acum două sute de mii de ani apare Homo sapiens, omul zis ȋnţelept, inteligent, adică strămoșul nostru cel mai sigur.

Acum cinci mii de ani apar primele orașe state și se dezvoltă societăţile agrare. Acum două mii de ani erau ȋn apogeu marile imperii istorice ale lumii și apare Creștinismul. Acum două sute de ani se pornește motorizarea energetică a societăţii prin arderea combustibililor fosili și ȋncepe globalizarea societăţii umane. Acum cincizeci de ani apare computerul personal, cel ce aduce cu sine era informaţională.

Istoria mare, cea a lucrurilor esenţiale, este ȋn primul rând una a felului ȋn care vietăţile mai ȋntâi și apoi omul au reușit să se folosească de stocul de energie din mediul ȋnconjurător spre folosul vieţii lor.

Capacitatea viului de a prelua energie chimică din apa mărilor, energie solară prin fotosinteză, apoi energie din fructe și seminţe prin hrănirea vegetală și culminând prin hrănirea cu carne nu este decât o adaptare energetică la nevoia de a crește continuu consumul energetic ȋn favoarea unui cumul mereu mai mare și mai util.

De acum trei miliarde de ani s-a reușit prin fotosinteză să se să fure luminii și căldurii solare o putere de la câţiva miliwaţi la cel mult câţiva waţi. Acesta este de fapt un ordin de mărime, un nivel al densităţii de putere la care se transferă energia de la soare prin razele sale până la nivelul solului planetei noastre.

Utilizarea extinsă a puterii extrase din natură, de la soare, prin plante și apoi prin corpul hrănit al omului ajunge la 75W/persoană.

Prin puterea mecanică furată animalelor și adăugată sieși prin calul putere omul ajunge la o utilizare personală de 750W, adică de zece ori mai mult.

După inventarea motorului cu abur sau a celui cu combustie internă puterea utilă omului nu mai are limite, de la cei 7,5 kilowaţi necesari pentru locuinţă sare la circa 75 de kilowaţi necesari transportului său, adică la puterea mecanică a unui vehicul, automobilul.

Așadar puterea accesată de către o entitate vie a crescut de la, să zicem 7,5 miliwaţi la 75 de kilowaţi adică de un milion de ori ȋn cele trei miliarde de ani. Acest calcul a fost făcut şi scris mai sus după ce am citit textul pe care ȋl citez mai jos, pentru a demonstra veridicitatea uluitoare a acestuia.

,,…densitatea de energie care circulă prin societatea umană modernă este de aproximativ de un milion de ori mai mare decât densitatea energiei care circulă prin Soare, ȋn timp ce energia care circulă prin majoritatea fiinţelor vii variază undeva ȋntre aceste două extreme. (astrofizicianul Eric Chaisson)

Este ca și cum entropia cere mai multă energie de la o entitate dacă aceasta ȋncearcă să devină mai complexă; lucrurile mai complexe trebuie să găsească și să controleze fluxuri tot mai mari și mai elaborate de energie liberă. Nici nu-i de mirare că e greu să faci și să ȋntreţii lucruri mai complexe și nici nu trebuie să ne surprindă că, de obicei, ele se strică mai repede decât lucrurile simple. (David Christian - Povestea originilor – Editura Publica – Colecţia de știinţă 2018)”

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

(fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, ca o știinţă indispensabilă lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn mai multe știinţe - felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar acestor tendinţe de diviziune, s-a ajuns pe plan mondial şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie? Şi mai mult decât atât: cum diferă acest esenţial de restul, de acel esenţial, cel al obișnuinţei?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentativă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia dintre noi sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea despre sensul vieţii. Care dintre sensuri? Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Ideea de sens ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋntr-o competiţie cu alte idei: bucuria, plăcerea sau fericirea, cu acea ȋmplinire a vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, cea prin care se perimează, prin dependenţă celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului vieţii unui individ? Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasi literară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune? Ceva despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi!

Esenţialul este lucrul care contează cel mai mult la un moment dat pentru viaţă.

În cazul acesta sensul lucrurilor devine unul dintre esenţialele pe care le căutăm la nivelul ȋntregului.

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit a fi un ou, spre un volum pe care ȋl numim vietate. Mereu fiinţa expandează fizic dar expandează și informaţional. Firul prezentei cărţi se duce și pe această fragilă idee. Orice dorinţă a unei specii, inclusiv cea a omului, de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce, spre vietate, spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia vieţii a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea multiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea acestui ou iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest fel, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule este sau nu este posibil! Şi anume: dacă acestea pot fi socotite vii? Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul? Ne vine greu să credem că istoria se desfășoară la fiecare nivel al viului nu doar la cel al conștiinţei de a fi, cum ne place nouă să credem.

Este important să căutăm fazele istoriei mari pentru atunci când s-a clădit omul? O istorie pentru perioada cea mai lungă a existenţei sale, despre care nu știm aproape nimic. Cu ce ne ajută să știm despre această istorie ceva? Ne ajută să vedem ȋn noi cee ce ne determină esenţial, dar noi nu putem vedea pentru că nici măcar nu știm că există.

Alegerile istoriei mari

Alegerile istoriei mari

Alegerile istorice mari, ale istoriei mari, sunt acele decizii invizibile și implicite ce duc pe un drum sau pe alt drum un proces de evoluţie. Fac posibile condiţiile pentru a se petrece sau nu ceva important, determinant. Pentru că, pe lângă condiţiile de mediu și agresivitatea acestor condiţii asupra vieţii, mai contează și decizia conștientă sau nu a subiectului acestor agresiuni și motivaţia interioară a acestui subiect de a persista, fie prin schimbare, fie prin abandon.

Prima astfel de alegere a fost cea dintre comoditate şi dificultate. Unele dintre primele celule ale vieţii au rămas priponite lângă sursa de căldură și materii de lângă buza de lavă a vulcanilor subacvatici ai oceanelor planetare, de aproape patru miliarde de ani. Ele există pentru că au ales comoditatea pentru a-și continua existenţa.

Altele au inventat firul de legătură, construindu-și un fel de gârlici, un ombilic lung, de alimentare la distanţă pe baza căruia se puteau deplasa explorând necunoscutul din proximitate. Acestea au ales dificultatea ca mod de a fi și au creat prima verigă tehnologică necesară pentru eliberarea de sursa de energie care le ţinea ȋn captivitate.  

Mai apoi o parte dintre aceste celule au decis iarăși ȋntre comoditate și dificultate și au renunţat la firul de legătură, construindu-și ȋntr-o celulă adiacentă o mică turbiniţă cu un nano generator pe care o rotesc râuleţele de protonii ce curg, reȋntorcându-se, dintr-o parte ȋn cealaltă a membranelor celulare și care produce o energie cvasi electrică.

Până la urmă, ca să se poată deplasa liberă și independentă fiecare celulă, acestea au decis din nou ȋntre comoditate și dificultate și au asimilat turbiniţa și generatorul ȋn propriul lor corp. Astfel că acum fiecare celulă a corpului nostru are acea nano centrală electrică care le menţine viaţa. 

Apoi au decis din nou la un nivel ceva mai ridicat ȋntre comoditate și dificultate. Unele au decis să rămână solitare adică să rămână acele organisme monocelulare iar altele au decis să se ȋnsoţească ȋn grupuri cât mai mari, cu dezavantajele de rigoare, pentru a fi mai puternice ca grup și nu ca individ, devenind organisme pluricelulare cu o nouă personalitate, una la nivelul ȋntregului.

A doua mare alegere a avut loc ceva mai târziu și a fost ȋntr-o zonă de criterii mai ȋnalte. Unele au dorit să aleagă simplitatea iar altele au decis să aleagă complexitatea. Şi acest tip de alegere a fost prezent pe fiecare palier al evoluţiei. La un moment dat unii dintre proto peștii din oceanele planetare au preferat să ȋși arunce coada și capul și să rămână niște simple tuburi prim care circulă apa, singură, ȋntre cele două capete: gura și anusul. Nu au mai dorit altceva, decât să li se dea mură ȋn gură hrana și să trăiască acolo. Fraţii lor, ȋnsă, au ales să se lupte pentru o harnă mai bună și mai multă și mai sigură și și-au păstrat coada și capul ȋnotând și evoluând spre noi, oamenii de astăzi, mărindu-și ȋn continuu complexitatea. Pentru că din acea ȋncrângătură evolutivă a urcat apoi linia ce a dus spre pești, recte spre mamifere și apoi spre primate și om.

Au urmat și alte moduri de alegere cum ar fi cea ȋntre plăcere și persistenţă ori cea ȋntre dorinţă şi acţiune, ori ȋntre iluzoriu și concret. Aceste alegeri, și altele dicisive pentru cursul istoriei, vor fi privite mai atent pe parcursul cărţii.

Opţiunile grele au continuat pe ȋntregul parcurs al celor patru miliarde de ani de la apariţia vieţii. La capătul acestui drum, vietatea de pe acest vârf, cea care a preferat dificultatea ȋn locul comodităţii, complexitatea ȋn locul simplităţii, persistenţa ȋn locul plăcerii imediate, acţiunea concretă ȋn locul dorinţelor iluzorii a fost omul.