Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 

Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere) 

Mierea de albine este un miracol. La fiecare linguriță de miere pe care o dăruiesc limbii mele, mă mir și iarăși mă mir. Mă ȋncȃntă mierea albinelor! Ȋntrebările ce aduc exclamații și nu semnul ȋntrebării sunt și ele ȋntr-o clasă anume. De ce a trebuit să se ivească ȋn lume mierea albinelor?

Apoi mă gȃndesc că albinele doar au cules-o și i-au dat consistența de a fi accesibilă conservării şi hrănirii ei, recte a omului. Dar de fapt nimeni nu s-a gȃndit la asta. Că omul va descoperi mierea din fagurii ascunşi şi o va fura nemilos. Ȋn mod cert albinele ȋncă nu au aflat și nu vor afla vreodată ce se ȋntȃmplă cu mierea ce le dispare din stup. Dar nici ursul nu ştie ce face cȃnd pradă un stup. Ursul este un hoţ de miere mult mai vechi, faţă de hoţia recentă a omului.

Ba mai mult, imediat ce le este luată ele uită și știu doar că trebuie să ȋși refacă obligatoriu rezerva de dinainte. Ca să nu moară de foame. Ȋmi vine adesea să mă gȃndesc că albinele au o formă destul de elaborată de gȃndire şi de comunicare şi că, după prădarea cuibului de miere se instituie o mare jale ȋn oraşul lor stat, ce ţine mai multe zile! Dar de fapt nu vom şti niciodată ce se ȋntȃmplă acolo cu adevărat.

Atunci: unde să mergem pentru a afla despre miere? Mierea este ȋnainte de toate nectarul florilor. Florile sunt cele ce au hotărȃt, mai ȋnainte de apariţia albinelor, să producă nectarul. Iar albinele s-au alipit florilor, alături de alte multe specii de insecte, ȋntr-un moment al istoriei cȃnd părea prielnic să culegi nectar. Cu sute şi sute de milioane de ani ȋn urmă. De curȃnd s-a dezmeticit şi omul: că mierea este bună. Prima fabrică cu adevărat complicată din lumea vie, nu din cea minerală, este stupul albinelor. Procesarea nectarului pentru a deveni miere este mai miraculoasă decȃt mierea ȋn sine.

Nectarul este de fapt o frumusețe ȋntr-o lume a gustului. Simplul motiv şi singurul motiv pe care l-au avut florile atunci cȃnd au decis producerea nectarului a fost cel al frumuseţii. Pentru a contrazice această idee este nevoie de o anume lipsă de imaginaţie şi de incapacitatea de a vedea ȋn realitatea lor neiluzorie ideile naturii. Lumile diferite vor avea frumuseţi diferite. Trebuie să spun că fiecare simţ al omului se ȋnarmează cu frumuseţi separate şi suprapuse doar peste trupul său. Pe lanţul nevoilor nectarul atrage vietăţile capabile indirect şi inconştinet să le polenizeze. Aceasta o spune doar ştiinţa. Ȋn fapt albinele văd frumuseţea florii prin frumuseţea nectarului ȋntr-o lume a mirosului şi a gustului. Simţul văzului albinei este supra dezvoltat doar cu scopul de a distinge rapid florile după culorile lor, faţă de restul fundalului, amestecȃnd lumina din două spectre, cel vizibil şi cel ȋn infraroşu, ȋn aşa fel ȋncȃt florile devin nişte beculeţe ȋntr-un fel de ȋntunecime artificială. Astfel creşte productivitatea, albinele şi alte insecte, micşorȃnd astfel timpul de căutare a florilor. 

O albină are o frumuseţe neasemuită a trupului şi a firii. Matca, regina familiei de albine, este de o frumuseţe răpitoare. Eu nu am văzut o fiinţă mai frumoasă şi mai graţioasă decȃt matca albinelor. Va ȋntreba cineva despre cum poate fi posibil să vezi ceva aşa, dintr-un regn ȋntr-un alt regn animal? Cred că există anumite criterii universale ale frumuseţii ce nu ţin de un regn sau de o specie anume. Şi pe care orice vieţuitoare le poate pricepe fară a fi instruită.

Imaginea femeii este o frumusețe ȋntr-o lume a văzului. Frumuseţea simţurilor atingerii femeii este ulterioară şi este cea care ȋncheie ȋn fapt frumuseţea acesteia ȋntr-un vis iluzoriu.

Cum am spus: frumuseţile au fiecare lumile lor. Dacă florile au creat frumuseţe din toate punctele de vedere şi pentru recepţia tuturor simţurilor, nici specia albinelor nu s-a lăsat mai prejos şi nici specia umană. Este ȋn firea lucrurilor să se ȋntȃmple aşa. Frumuseţea florilor nu a coborȃt direct ȋn trupul femeii ci numai prin mijlocirea albinei, prin miere, adică prin nectarul produs de flori. După ce am fost atent mulţi ani la frumuseţea albinei pot să spun cu mȃna pe inimă că acolo este şi drumul pe care a coborȃt din flori frumuseţea femeii. Şi nu o spun poetic sau doar parabolic ci pe un temei serios, abordabil şi ştiinţific.

Ceea ce este uluitor ȋn concluzia acestui mic text este faptul că bărbatul nu se comportă cu mult diferit de ceea ce face o albină atunci cȃnd se afundă ȋn floare spre nectarul asuns ȋn spatele firişoarelor de polen de pe organul masculin al florii şi ȋn timp ce ea pătrunde atinge polenul ducȃndu-l pe organul feminin. Bărbatul tinde spre un loc ȋn care este ascuns nectarul dulce al femeii timp ȋn care şi drum pe care el o polenizează ȋn realitate ȋn felul său evoluat dar cu nimic diferit. Doar că bărbatul ȋşi produce polenul şi ȋl depune ȋn floarea femeii. Ce este identic ȋntre gestul albinei şi cel al bărabtului? Este faptul că fiecare face un gest datorat frumuseţii, gest care nu are scopul mişcării polenului, respectiv al spermatozoizilor, ci este determinat de o dorinţă complet diferită. Ȋn timp ce gestul aparent colateral şi indirect, cel al polenizării, respectiv cel al fecundării, este de fapt scopul real al ȋntregului demers complicat pe care l-a construit natura.