De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare
Istoria, privită ca un lucru
separat al lumii, ca o știinţă indispensabilă lumii, s-a lărgit mereu. Precum o
haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar societăţii de acum. Pe
măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn mai multe știinţe - felii, s-au alăturat
tot atâtea istorii alipite acestor felii. Istoria fabricării nasturilor sau cea
a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie
a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar acestor tendinţe de diviziune, s-a ajuns pe
plan mondial şi la ideea unei istorii
mari, cea care să trateze evoluţiile
esenţiale despre lucrurile esenţiale.
Cum pot arăta lucrurile la nivelul
unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie? Şi mai mult decât
atât: cum diferă acest esenţial de
restul, de acel esenţial, cel al obișnuinţei?
În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune
așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri
se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri
concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau
spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite
lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un
moment dat. Importanţa acestor așazise
lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentativă,
o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea
ȋl trasează vieţii fiecăruia dintre noi sau vieţii ȋntregului sistem social.
Ajungem repede la ideea despre
sensul vieţii. Care dintre sensuri? Cel
aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Ideea de sens ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋntr-o competiţie cu alte
idei: bucuria, plăcerea sau fericirea, cu
acea ȋmplinire a vieţii. Sensul se
pare că este mai puţin dependent de durată,
cea prin care se perimează, prin dependenţă celelalte medalii pe care și le
pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al
speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La
urma urmelor: de ce sensul istoriei
contează ȋn ecuaţia sensului vieţii unui individ? Pentru că istoria, adică
drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui
component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a
oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasi literară scrisă de
unii oameni aflaţi ȋn tribune? Ceva despre meciurile unor protagoniști,
deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi!
Esenţialul
este lucrul care contează cel mai mult la un moment dat pentru viaţă.
În cazul acesta sensul lucrurilor devine unul dintre
esenţialele pe care le căutăm la nivelul ȋntregului.
Fiinţa umană și orice este
viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă.
Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit a fi un
ou, spre un volum pe care ȋl numim vietate. Mereu fiinţa expandează fizic dar expandează
și informaţional. Firul prezentei cărţi se duce și pe această fragilă idee. Orice
dorinţă a unei specii, inclusiv cea a omului, de a face o schimbare spre ceva
mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce, spre vietate, spre
noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia vieţii a ales acest
pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt,
cea de la nivelul oului, cea multiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de
mărimea acestui ou iar viaţa acelor
jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a
păstrării, ȋn acest fel, a controlului asupra stabilităţii și a unei
predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare
oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu
balauri!
Ajungem la un paradox de
nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule este
sau nu este posibil! Şi anume: dacă
acestea pot fi socotite vii? Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor
este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un
reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai
mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo
se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul? Ne vine greu să credem că istoria se desfășoară la fiecare
nivel al viului nu doar la cel al conștiinţei de a fi, cum ne place nouă să
credem.
Este important să căutăm
fazele istoriei mari pentru atunci
când s-a clădit omul? O istorie pentru perioada cea mai lungă a existenţei
sale, despre care nu știm aproape nimic. Cu ce ne ajută să știm despre această
istorie ceva? Ne ajută să vedem ȋn noi cee ce ne determină esenţial, dar noi nu
putem vedea pentru că nici măcar nu știm că există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu