De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

De la istoria lui pur și simplu la o istorie mare

(fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Istoria, privită ca un lucru separat al lumii, ca o știinţă indispensabilă lumii, s-a lărgit mereu. Precum o haină uzată sau o idee folosită deja şi alăturată doar societăţii de acum. Pe măsură ce s-a diversificat știinţa ȋn mai multe știinţe - felii, s-au alăturat tot atâtea istorii alipite acestor felii. Istoria fabricării nasturilor sau cea a albinelor, istoria fizicii sau cea a pâinii. Nu există un ceva căruia să nu i se poată povesti o istorie a sa. În ultimul timp ȋnsă, contrar acestor tendinţe de diviziune, s-a ajuns pe plan mondial şi la ideea unei istorii mari, cea care să trateze evoluţiile esenţiale despre lucrurile esenţiale. Cum pot arăta lucrurile la nivelul unei istorii mari, supraunificate, și cum pot arăta esenţele care contează ȋntr-o astfel de istorie? Şi mai mult decât atât: cum diferă acest esenţial de restul, de acel esenţial, cel al obișnuinţei?

În primul rând noţiunea de lucruri trebuie lămurită! De ce se spune așa unor părţi ale gândirii? Spunȃnd lucruri se petrece o poziţionare paradoxală cu chiar imaginea şi ideea de lucruri concrete. Pentru că ȋn afara obiectelor ce se văd a fi lucruri și a faptelor sau spuselor ce se socotesc a fi și ele niște așa zise lucruri, mai sunt numite lucruri niște supraentităţi aproape abstracte, ce ni se par importante la un moment dat. Importanţa acestor așazise lucruri, cum ar fi o stare de spirit, ori o anume ȋnclinaţie, o tentativă, o nevoie, o obligativitate, o conduită etc, derivă din sensul pe care acestea ȋl trasează vieţii fiecăruia dintre noi sau vieţii ȋntregului sistem social.

Ajungem repede la ideea despre sensul vieţii. Care dintre sensuri? Cel aplicat sau cel resimţit, ori cel dorit? Ideea de sens ȋncepe să câștige tot mai mult teren ȋntr-o competiţie cu alte idei: bucuria, plăcerea sau fericirea, cu acea ȋmplinire a vieţii. Sensul se pare că este mai puţin dependent de durată, cea prin care se perimează, prin dependenţă celelalte medalii pe care și le pune un om pe piept, dacă reușește desigur. De la sensul vieţii la cel al speciei și de aici la cel al istoriei nu sunt decât doi pași. Dar ce pași! La urma urmelor: de ce sensul istoriei contează ȋn ecuaţia sensului vieţii unui individ? Pentru că istoria, adică drumul dus - ȋntors al unei evoluţii, ce este aidoma nașterii fiecărui component al lumii vii, copiază puterea de evoluţie a oricărei părţi sau a oricărui ȋntreg. Adică istoria nu este doar o descriere cvasi literară scrisă de unii oameni aflaţi ȋn tribune? Ceva despre meciurile unor protagoniști, deveniţi pentru crâmpeie de timp niște eroi!

Esenţialul este lucrul care contează cel mai mult la un moment dat pentru viaţă.

În cazul acesta sensul lucrurilor devine unul dintre esenţialele pe care le căutăm la nivelul ȋntregului.

Fiinţa umană și orice este viu, nu pleacă niciodată de la un nivel nou ci renaște dintr-o origine relativă. Mereu se reia viaţa dintr-un ou și mereu crește dintr-un punct, socotit a fi un ou, spre un volum pe care ȋl numim vietate. Mereu fiinţa expandează fizic dar expandează și informaţional. Firul prezentei cărţi se duce și pe această fragilă idee. Orice dorinţă a unei specii, inclusiv cea a omului, de a face o schimbare spre ceva mai avantajos trebuie să coboare ȋn ou și de acolo să reurce, spre vietate, spre noi cu noua sa formă, cea ajustată, modificată. Evoluţia vieţii a ales acest pricipiu. De ce l-a ales așa? Îţi vine să crezi că lumea reală este, de fapt, cea de la nivelul oului, cea multiplicată ȋn miliarde și miliarde de puncte de mărimea acestui ou iar viaţa acelor jumătăţi de fiinţe ne devine suficientă. O explicaţie posibilă este cea a păstrării, ȋn acest fel, a controlului asupra stabilităţii și a unei predictibilităţi obligatorii și necesare. Altfel și-ar fi adăugat fiecare oricâte mâini, guri sau capete și orice ar fi fost necesar. Ca ȋn poveștile cu balauri!

Ajungem la un paradox de nepătruns. Dacă un răspuns la ȋntrebarea despre spermatozoizi sau ovule este sau nu este posibil! Şi anume: dacă acestea pot fi socotite vii? Dacă un spermatozoid este viu sau polenul florilor este, de asemenea, viu, atunci viul nostru, cel pretins de noi, este doar un reziduu material al implinirii unei trepte fizice prin fecundaţie. Nimic mai mult. Unde se fabrică de fapt viul? Acolo se așază și istoria autentică, unde se fabrică şi viul? Ne vine greu să credem că istoria se desfășoară la fiecare nivel al viului nu doar la cel al conștiinţei de a fi, cum ne place nouă să credem.

Este important să căutăm fazele istoriei mari pentru atunci când s-a clădit omul? O istorie pentru perioada cea mai lungă a existenţei sale, despre care nu știm aproape nimic. Cu ce ne ajută să știm despre această istorie ceva? Ne ajută să vedem ȋn noi cee ce ne determină esenţial, dar noi nu putem vedea pentru că nici măcar nu știm că există.