FRUMUSEŢEA VIORILOR

FRUMUSEŢEA VIORILOR

Dimineaţa era altceva. Spre dimineaţă se săturau şi cei mai ȋnrăiţi nuntaşi şi cădeau laţi, cu capul ȋntre farfurii şi pahare răsturnate.

Şi, ȋncet ȋncet, se făcea o linişte rece ȋn cort, ȋncȃt te gȃndeai doar la patul gol de acasă ȋn care să cazi şi să te chirceşti pentru a strȃnge căldura trupului sub haine. Şi atunci, cȃnd credeai că totul este gata, ȋncepea adevărata muzică. Muzicanţii, cei cu piele tuciurie şi ochioşi, se aşezau la o masă de lȃngă ringul orchestrei, masă cu feţe din hȃrtii albe, murdare de supă. Ȋşi turnau cȃte un păhărel de ţuică şi o priveau de aproape, ca şi cum ar putea avea un pai, ceva, ȋnainte de a o arunca pe gȃt.

,,Stai jos aicea, chitaristule!” Ȋmi zicea bătrȃnul muzicant, primaşul, şi ȋmi arunca o privire prin care ȋmi spunea că se face un pact de cȃteva zeci de minute, ȋn care viclenia şi ȋnşelăciunea sunt lăsate la o parte. Eu oricum nu credeam asta dar mă aşezam lȃngă ei pentru că muzica ce urma să o ascult era mai valoroasă decȃt suta de lei, ruptă nemilos din plata ce urma, pe care nu mi-o mai dădea vreodată. Ştiam că face parte din jocul lor, să mai ciupească cu cȃte o şmecherie. Mă uimea inventivitatea cu care aducea argumente pentru a amȃna să plătească suma tȃrguită.

Muzica va apărea de deasupra cortului, a cerului, a lumii, ȋntr-o frumuseţe neaşteptată, atȃt de profundă ȋncȃt mă miram de unde vine. Zȃmbetul cel de complezenţă, binevoitor şi fals, pe care ȋl ȋnvăţaseră de mici vioriştii şi pe care ȋl foloseau toată noaptea, sub o formă de amabilitate ȋmpăciuitoare dar şi servilă, fricoasă, era uitat. Ei erau acum oameni mai mult decȃt fireşti. Ȋşi luau viorile aşa cum ȋşi ia chirurgul mănuşile şi bisturiul şi ȋşi ȋnchideau ochii, de parcă le era ruşine că trebuie acum să se roage de faţă cu mine. Pentru că se rugau unui zeu al muzicii cu fiecare sunet ce sosea din cutiile de rezonanţă goale ale instrumentelor.

Bracistul, cel ce urma să ţină ritmul şi armonia ȋncepea cu un ton lung şi abea auzit, ȋncȃt părea că se teme să atingă cu arcuşul corzile unse cu sacȃz, o pulbere albă căzută pe cordar ca o mătreaţă pe gulerul unui poet. Nu era mulţumit de sunete şi ȋntindea cȃnd o coardă, cȃnd alta. Cȃnd i se părea că este bine, se oprea iute din rotitul cheilor de parcă erau fierbinţi şi se ardea la degete. Urechea lui, pe care o ţinea concentrat deasupra corzilor, depăşea ȋn nuanţe acurateţea permisă de mecanica viorii.

O văd pe sora mai mică a miresei venind cu un coş de nuiele. Strȃngea de pe mese, una alta, dar ochii ei era atenţi, aşa obosiţi, la micul spectacol al vioriştilor dar şi la mine. Mereu mireasa avea o soră mai mică ce se ȋndrăgostea ȋn ciudă de chitarist. Cred că aceste surori mai mici ale mireselor strȃngeau pentru ele prea multă frumuseţe. Mireasa pleca de acum, era ştearsă din catastiful castităţii, iar o putere femeiască ce trona peste nuntă, ȋi aloca surorii mai mici a miresei o frumuseţe dublată, triplată, de care ȋntotdeauna mă minunam. Sărutările şi ȋmbrăţişările acestor fetişcane, atunci cȃnd norocul le aducea, erau rupte direct din rai. Care rai? se vor ȋntreba cititorii. Cel al poetului Omar Khayam, din care vine frumuseţea esenţială a femeii. Pentru mine frumuseţea muzicii şi frumuseţea fetei erau una şi aceeaşi frumuseţe.

Stau acum şi mă gȃndesc dacă nu cumva primaşul mă amenda cu suta de lei pentru această sinceritate a muzicii la care eram martor dimineaţa, cȃnd se crăpa de ziuă. Pentru că muzica pe care o oferea pe bani nuntaşilor ȋn ȋntreaga noapte, din poziţia unui vestit viorist ce era, nu valora mai nimic faţă de ceea ce făcea cu vioara sa ȋn acea jumătate de oră.

Nu ştiu dacă reuşeşc, folosind cuvintele scrise, să descriu muzica care m-a fascinat de atȃtea ori. După ce se gȃndea o vreme şi gȃndurile lui plecau ȋn altă lume, o suferinţă ȋi apărea pe chip şi ȋncepea să cȃnte. Vioara ȋncepea să prindă viaţă, ca ȋntr-un miracol. Nu era niciodată aceeaşi melodie, pe care să o recunoşti, era doar un fel de temă ce se aşternea ca o pȃnză de paianjen peste noi. Parcă ȋi văd degetele lungi, osoase, subţiri, cum se mişcă, la fel balerinei, şi arcuşul ca un pămătuf mȃngȃind duios cele patru corzi ale viorii. Nu cȃnta decȃt la capetele frazelor pe corzile exterioare. Improviza pe cele din mijloc, cele ce ne aduc oriunde şi oricȃnd liniştea.. Nu ştiu dacă este corect a spune că improviza. Cred că mai degrabă compunea ireversibil o muzică de o calitate mare, pe care o lăsa nepăsător acolo, ȋn cortul nunţii, cort ce urma să cadă ȋn aceeaşi zi. Nu mai era un simplu muzicant, era mai sus acum decȃt un muzician.

Bracistul, nepotul primaşului, era cuprins cu totul ȋn muzică, găsind cele mai frumoase tonuri, pe care le oferea maestrului său, aşa cum un copil fericit aleargă ȋn jurul unor părinţi călători. Fie avansa el un ton nou şi aştepta cu răbdare intrarea solisticii viorii, fie rămȃnea ȋn urmă şi intra ȋntr-un fel de voce a doua, misterioasă.

Bătrȃnul viorist se adăpostea ȋntr-o muză nefirească a sunetelor medii iar ȋntoarcerile, sau mai bine spus: ȋntorsăturile, erau surprinzătoare, atunci cȃnd fie urca pe prima coardă, fie se ascundea pe ultima. Nu am mai auzit o astfel de muzică. Pentru că nu era nici populară, nici lăutărească, nici ţigănească, nici uşoară, nici cultă sau mediocră. Părea, de foarte departe, să fi fost un fel de doină atipică, nefirească din toate punctele de vedere.

Cred că toate nereuşitele vieţii dar şi toate fericirile lui erau spuse cuiva prin sunete, ca şi cum ar fi vorbit folosind note, ritm, cadenţă. Muzica din dimineaţa nunţilor era ca o căutare a unei rezolvări muzicale rare, ca un contract făcut cu nişte puteri prea mari. Pentru mine acele dimineţi au rămas o demonstraţie a existenţei altor lumi pentru orice credem că se termină aici, lȃngă noi.

Atunci mă deranja diferenţa dintre caracterul slab al vioristului şi miracolul muzicii lui. Eram tȃnăr şi pricepeam doar suprafaţa lucrurilor. Ȋnsă ȋnţelegeam puţin şi ȋncerc să ȋnţeleg şi acum că frumuseţea nu este niciodată completă. Că măsura frumuseţii este conservată de o parte urȃtă pe care nu o ştim dar care există ȋn orice fiinţă.

Cum toate au o frumuseţe a lor, aşa muzica viorilor se abătea peste noi ca o ploaie de care nu te poţi adăposti, cu o frumuseţe necunoscută, pe care nu o voi uita niciodată.

Muzica aceea pură era pentru viorist răsplata vieţii lui, cea pe care o primea ȋnăuntru, dăruind-o ȋn afară. Era un om privilegiat, abia acum ȋmi dau seama. Toată oboseala se ştergea şi toată zdroaba lui devenea o bucurie. Iar pentru noi, cei ce ȋl priveam cu urechile ciulite, era doar această amintire.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

,,Poţi să faci ce vrei cu mine.”

(fragment dintr-o carte ce se află ȋn curs de scriere)

Aşa spune o femeie atunci cȃnd dragostea ei urcă, urcă, şi ajunge la un preaplin al lumii şi nu al ei, ȋn sine. Aici nu este vorba despre un cadou simplu al unui trup de femeie, o dăruire simplă. Aici este un mesaj rar pe care odată auzit de către bărbat se ajunge la o mirare fără de margini şi la un strigăt interior de dorinţă cum nici nu se poate descrie. Nici un bărbat normal nu face faţă cu uşurinţă unei asemenea situaţii. Nici un bărbat nu este pregătit să se folosească de o aşa deschidere, nici măcar cei perverşi şi murdari. Aceştia nu vor ajunge ȋn acest punct niciodată, nici cu cele mai depravate femei. Ele ȋşi doresc, desigur, instinctual, să meargă spre acolo dar nu ştiu să spună o astfel de declaraţie.

,,Poţi să faci ce vrei cu mine!.”

Aceasta optiune, devenită şi propunere, este ceva ce crează bărbatului o stare ce nu o poate uita vreodată. O femeie ce spune asta este ȋn situaţia de a-şi ceda complet trupul omului ce o priveşte.  Cel ce nu ȋnţelege complet ce semificaţie are şi care sunt limitele acestui abandon aparent. Sunt foarte puţini acei barbaţi care au auzit, sau vor auzi vreodată, din gura unei femei spunȃndu-li-se o astfel de invitaţie ne-mai-auzită. Care sunt deci limitele pe care le are, totuşi, bărbatul ȋn acest caz? El nu poate ȋnţelege greşit o limită fizică, una extinsă spre libertatea de a fi singur cu trupul acelei femei. Nu. Femeia de acest gen este o femeie ridicată din valuri asemeni unei sirene. Puterea ei este mai mare decȃt puterea bărbătească de a face dragoste cu a iubitului ei.

Promisiunea ei rămȃne o himeră ȋn realitate. Ea va privi de alături dragostea lui sau va fi şi alături şi ȋn centrul a ceea ce ȋnseamnă a lăsa totul ȋn seama bărbatului? Să ne gȃndim.  Este pasivitate? Este altceva! Pasivitatea cu renunţare la participare a unei femei este opusul a ceea ce ȋncerc să ȋnţeleg ȋn acest text deficil. Este un preaplin al dragostei acelei femei - am descoperit mai sus această posibilitate. Dacă este ceea ce se revarsă ȋn afara trupului ei şi, binenţeles şi al firii ei, ea va spune o astfel ca cerere şi nu cu totul un alint sau o invitaţie sinceră şi uşoară spre un mic desfrȃu secret şi bucuros, copios, al celor două trupuri.

Orice ar dori să facă un bărbat cu trupul acelei femei ce ȋi ȋncuvinţează o astfel de libertate nu ar ajunge la totul pe care l-a cerut o astfel de femeie. Acel tot este unul complet, intim desigur, dar şi social, public - şi definitiv, mai ales. Mai degrabă cred că toate aceste sensuri se ȋnsumează ȋn ideea de ireversibil, de predare adevărată a trupului acelei femeii, atȃt acelui bărbat dar mai ales puterii dragostei, cea care o poate ȋnsoţi pe veci, undeva ȋn ceruri sau ȋn stadii ale veşniciei pe care fiinţa femeii le aşteaptă sau crede ȋn aceste stadii.

Ce este de făcut atunci cȃnd o femeie spune aşa bărbatului? El o poate poseda ȋn cele din urmă, dar nu mai mult decȃt ar face-o altfel. Mai sigur este să credem ȋntr-o inhibare naturală a sa, ca urmare a acestei presiuni covȃşitoare. Si totuşi: ce rost are, din partea femeii, o astfel de plasare a trupului şi a sufletului ei ȋn spaţiul de siguranţă, nu al ei, ci al bărbatului? De aici pleacă uluirea oricărui bărbat care ascultă o astfel de superdeclaraţie de dragoste. Pentru că nu este o declaraţie de iubire ci una a ȋmplinirii unei iubiri ȋn şi prin dragoste.

Ȋmi vine să cred că această senzaţie, nerostită,  a lui ,,poţi să faci ce vrei cu mine!.” o au şi femeile şi bărbaţii atunci cȃnd rostesc acel da, oficial şi sincer, dacă este sincer, ȋn faţa preotului şi a oficialului de la primărie.Dar numai ȋmi vine să cred, nu pot fi sigur.

De ce mă abţin? - Dacă femeia ar fi spus: ,,Poţi să faci orice vrei cu mine!.” atunci dorinţa este evident sexuală, chiar perversă. Dar adresarea fără limita aşteptată de către bărbat este mai mult socială decȃt sexuală. Vorbirea evidentă sau doar şoptirea acestui ȋndemn fac, de asemenea, ca lucrurile ȋntre cei doi să fie diferite. Cel mai aşteptat este ca acest dialog să se petreacă ȋntr-o convorbire mică, ȋn care ea să pronunţe această mantră de dragoste uluitoare iar el să o privească ȋndelung şi să tacă, fie să ȋnceapă să o dezbrace cu mȃinile lui, fie să o mȃngȃie blȃnd, dacă ea este deja goală. Invit cititorii să aprofundeze acest subiect pentru că nu pare a fi unul ce se lămureşte cu una cu două…

CONFLICTUL SOCIAL DINTRE MEDIOCRITATE ŞI ELITĂ

CONFLICTUL SOCIAL DINTRE MEDIOCRITATE ŞI ELITĂ

Niciodată elita nu ȋşi dezmite poziţia şi valoarea ca să se antreneze ȋntr-un conflict neproductiv cu zona mediocrităţii umane. Ba mai mult, elita ştie şi acţionează ȋn cunoştinţă de cauză spre binele clasei mediocrilor, mult mai numeroasă. Cea care formează ȋn orice societate majoritatea covȃrştoare. Ȋn schimb mediocritatea şi-a făcut un obicei istoric din a batjocori elita. Nu s-a putut ȋnvăţa minte ȋntreaga lume, dupa atȃtea nenorociri. Că locul mediocrităţii nu este la frȃie.  Legenda religioasă despre Cain şi Abel s-a repetat şi de repetă ȋn istorie ȋn orice domeniu. Este o lege oare, ca mediocritatea să se revolte ȋn faţa naturii pentru nedreptatea de a exista? Nici un individ mediocru nu este mulţumit de zarurile aruncate de natură pentru toate deficienţele lui, cele ce nu sunt deficienţe decȃt dacă el le compară cu valorile celor din elită, altfel sunt nişte caracteristici umane normale.

Ceea ce nu este corect aici este că mediocritatea se revoltă ȋn faţa naturii lovind ȋn elită.

Oamenii au oroare de cuvȃntul mediocritate, dar nu au dreptate, pentru că acest cuvȃnt vine de la cuvȃntul mediu, adică echilibrat, firesc, normal. Oamenii tind să se creadă toţi, deasupra celorlalţi, din cauza acelei stime se sine instinctive, exagerate, ce ȋi ȋnşeală chiar din interiorul lor.

Una dintre cele mai mari tristeţi şi dezamăgiri ale lumii pleacă de la dorinţa reală a medocrităţii de a ȋnlocui elita. Dar nu se opreşte la a ȋncerca pe drept să facă acest lucru, concurȃnd cu adevărat, ci a găsit o soluţie ȋngrozitoare. Să şteargă elita din existenţa ei fizică. Ȋnţelesul acestui luru este la fel de ȋngrozitor. Pe ce bazează această idee? Pe faptul că anulȃnd fizic indivizii, cei ce de fapt nu au nici o vină că au fost născuţi şi crescuţi la o capacitate intelectulă mai ridicată, inevitabil cineva trebuie să le ia locul. Adică să vină cei din spate şi să se aşeze ȋn faţă, dat fiind că: locurile au rămas libere şi că cineva trebuie să ocupe aceste locuri. Pentru ca lumea să meargă mai departe. Va merge mai departe, desigur, dar şchiopătȃnd.

Este mai mult decȃt mizerabilă această atitudine a lumii şi mai mult decȃt perversă. Dispariţia fizică a celui născut mai valoros doar pentru asta, este nu numai o crimă uluitoare ci şi o trădare a esenţei ȋntregii umanităţi, pentru că omorȃnd elitele mediocritatea ȋşi taie craca de sub picioare. Nu va mai fi cine să creeze, să producă, să organizeze, să conducă consistent, adică să aducă o reală bunăstare popoarelor. Dumnezeu a creat aşa lumea şi nici un om nu are calitatea de a contesta sau de a schimba acest lucru.

Nu este plăcere şi fericire mai mare şi linişte mai mare a vieţii decȃt cea pe care o trăieşte omul mediu, omul obişnuit. Puterea de a gȃndi mai mult, mai adȃnc şi mai des decȃt i se cuvine unui om obişnuit, adică mediocru, este o mare pacoste a celuilalt om, cel dintr-o elită, ales aşa de către Dumnezeu. Acest om creat pentru elită, aşezat ȋn partea de sus a clopotului lui Gauss, a distribuţiei naturale, fireşti, a oricărei mulţimi, este un om necesar. Acest om are dezavantajul durerii de a fi treaz, acel avantaj pe care şi-l doresc ceilalţi, doar pentru o mărire iluzorie, cei ce moţăie fericiţi.

Un stat care nu ȋnţelege acest lucru şi lasă să se cocoaţe la vȃrf oameni mediocrii este sortit pieirii. Impostoriatul devine un mod de viaţă iar impostorii umplu repede ȋntreg spaţiul public. Ei nici măcar nu ştiu că sunt impostori, cred că aşa este firesc să fie. Cea mai mare tristeţe a istoriei este prostia de a dispărea astfel a statelor.