Scriere şi oralitate

 Scriere şi oralitate  

Întrebare: Cine nu ştie cu adevărat?   Răspuns: Acela care nu scrie!

Această remarcă nu este valabilă doar în tehnică, unde este vizibilă şi evidentă, ci în orice domeniu social în care sunt necesare cunoştinţe.

Doar unele genii ale lumii şi-au permis o oralitate completă, lăsând în urma lor comentarii inepuizabile, scrise de către urmaşi. 

Scrisul este o amprentă a unui om, un tipar grafic al psihicului său. Dar este, mai ales, o oglindă a ceea ce ştie şi cum ştie. La prima vedere unele domenii par a fi orale, cele sociale de comunicare, religioase cu precădere, în care nu excelează scrisul. În mod paradoxal, însă, în aceste domenii scrisul presupune mai mult decât cunoaştere: o temeinicie a acelei cunoaşteri.

Cel ce se teme de scris este un om care se teme de propriile limite. Cunoştinţele lui nu sunt câştigate prin propriul său înţeles ci sunt împrumutate sau găsite întâmplător, în surse orale. Izvorul autentic al scrisului este lectura.

Din păcate, la români scrisul este privit ca o povară. Teama de scris vine dintr-o instrucţie superficială, suferindă încă din şcoala primară. Pare a fi necesară o materie în învăţământ în afară a ceea ce este ,,Limba şi literatura română (maternă)” care să aducă un nou mod de înţelegere celor două tipuri de comunicare, cea scrisă şi cea orală.

Oralitatea nu poate face casă bună cu nici un precept de management al calităţii. De aceea, oralitatea instalată, devenită mod de lucru, va duce în cele din urmă la faliment.

Acelaşi lucru se va petrece şi dacă se instalează o comunicare scrisă, doar simulată şi artificială.

Unul dintre pilonii sistemului de management adus, importat din vest, peste capetele românilor şi impus prin împrejurări istorice oralităţii noastre specifice, este ,,menţiunea scrisă”. Acea ,,documentare”, cum o denumesc standardele, a actelor fizice sau intelectuale a oricărui pas planificat sau făcut.

Înţelegerea ideii de documentare este imposibilă pentru cei mai mulţi din români, născuţi şi crescuţi într-o oralitate îmbibată în aproape orice. Şi cititul (lectura) este parte a oralităţii dacă nu redevine continuat, prin propria scriere.

Inteligenţa nu se poate consuma în oralitate. Oralitatea inteligentă este un sfat, dar trebuie depăşit nivelul de a sfătui. Sunt prea mulţi sfătuitori. O inteligenţă folosită preponderent oral ajunge să alunece într-un fel de prostie.

Nici răspunderea nu se poate consuma în oralitate. Actul de organizare oral este valabil doar în armată şi acolo doar în situaţii bine precizate. Pompierii se organizează prin oralitate la locul de acţiune. Dar şi limba sancţionează, pe bună dreptate această excepţie, tratând ca exemplu negativ şi neproductiv ,,pompierismul”.