Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Apostolul Petru este încă om pentru că încă nu a plâns

Unul dintre pasajele biblice ale Noului Testament ce uimeşte prin conţinutul său aparent firesc, prin sinceritatea omenească, este cel al promisiunii neţinute de apostoli, în special cea a apostolului Petru, de a nu îl părăsi pe Isus, chiar cu preţul vieţii. Declaraţia avea în faptul de a fi vorbită, sâmburele gratuitului exces uman. O astfel de declaraţie făţisă a unui devotament total, a unei devoţiuni, este firească?

Fuga apostolilor atunci când Isus este prins, abandonarea datorată fricii şi a instinctului de conservare va deveni ulterior un motiv temeinic de a lupta spiritual şi de a o învinge atunci când vor fi prigoniţi. Regretul tardiv al trădării salvează mai mult personalitatea apostolilor decât o face tăcerea prevăzătoare faţă de falsul unei declaraţii făţişe de devoţiune, abandonate apoi.

Somnolenţa apostolilor, în vreme ce Isus era cuprins de o mare tristeţe, este parcă anume venită să îi aducă mai multă singurătate. Este în firea omului să se teamă iar lumea blândeţii pe care a arătat-o Isus apostolilor nu i-a pregătit pe aceştia pentru o ferocitate eroică şi pentru o agresivitate menită să îl apere în faţa unor eventuali vrăşmaşi fizici. Probabil că oamenii devotaţi unuia ca Baraba ar fi procedat cu fermitate şi duritate, apărându-şi idolul. Aici se ascunde un paradox al învăţăturii lui Isus, în contrastul dintre blândeţea spirituală permanentă pe care a transmis-o şi surpriza urâtă a realităţii înconjurătoare. Era ceea ce dorea Isus să alăture în lume, fiind esenţialul credinţei pe care a transmis-o semenilor. Comportamentul apostolilor era o consecinţă indirectă a blândeţii, a neputinţei acestei blândeţi sau era o uitare a Învăţătorului lor în favoarea salvării propriilor vieţi?

Ce puteau face apostolii pentru a se comporta în acord cu credinţa lor? Ar fi trebuit să rămână lângă Isus? Să fie şi ei prinşi şi legaţi, duşi împreună cu Isus pe drumul spre cruce? Pentru autorităţi în acel moment apostolii nu reprezentau un pericol şi nu erau un pericol. Ei erau încă acei oameni neputincioşi, obişnuiţi, pe care îi descriu evangheliile. Şi voiau doar să se salveze omeneşte. În vreme ce Isus nu voia să se salveze în acel mod, uman, cel al fugii pentru că nu era om. Era Omul-Isus. Abea după ce au rămas singuri pe pământ apostolii au urmat să procedeze la fel, să nu aleagă calea de a fugi pentru a se salva din faţa prigonitorilor. Ce s-ar fi petrecut în istoria lumii dacă apostolii ar fi fugit şi s-ar fi ascuns în munţi pentru tot restul vieţii lor?

Petru nu a crezut în limitele pe care le avea Isus faţă de cei ce au venit să îl prindă. Acesta credea în forţele divine pe care Isus nu dorea să le folosescă în apărarea sa şi aceasta pentru a împlini cuvintele proorocilor. Înţelegând prin plânsul său cu amar, după ce se lepăda-se în acea noapte de trei ori, aşa cum îi prezisese de seara Isus, Petru nu mai este la fel de uman. Abia în urma acelui plâns Petru devine din om-elev-ucenic un om-apostol.