Privire spre o predică despre minunea umblării pe apă

( Mânăstirea Recea  25. august. 2013 )

Motivul minunii este regăsit în chiar forma de explicare a esenţei acesteia, într-o frumoasă poveste filozofică : Doi călugări evlavioşi, de rang înalt, se îndreptau spre un vas acostat la malul unei mări. În apropierea portului ei trec pe lângă un cerşitor ce se ruga spre Dumnezeu cu ardoare. Dar rugăciunea nu era bine spusă. Aşa că cei doi îl întrerup şi îi spun cum este corect să se roage. Cerşitorul le mulţumeşte şi este fericit că va şti, de acum, să se roage cum trebuie. Călugării se îmbarcă şi ies în larg. La un moment dat toţi cei de pe vas privesc cu mare uimire spre mal, de unde un om, umblând pe apă, se apropia de vas şi le făcea semene să fie aşteptat. Când s-a apropiat cei doi călugări l-au recunoscut pe cerşitor. Acesta uitase cum să se roage corect şi îi ruga acum, umblând pe apă, să îi mai fie spusă odată rugăciunea.

Paulo Coehlo pleacă de la acestă poveste filozofică şi scrie o întregă carte pentru a spune ce puţin înseamnă ceea ce este în afara omului, în toate convenţiile rostirii, faţă de ceea ce este credinţa sa interioară.

Subiectul minunii prin care Isus merge pe apă pentru a-şi salva apostolii, îmblânzind marea, este estompat pentru a deveni o lecţie, atât apostolilor cât şi oricărui cititor al evangheliilor, de încercarea lui Petru în a-l întâmpina ieşindu-i înainte.

Atâta timp cât Petru, plin de credinţă, are convingerea că umbletul său pe apă este posibil, el va păşi spre Isus. Dar imediat ce vede şi realizează pericolul valurilor din jur, înspăimântându-se, picioarele îi pătrund spre adâncul apei şi spre înnec.

Credinţa, adică forţa de a face imposibilul de a păşi pe apă, presupune ignorarea firească a oricărui pericol. 

Dojana primită de la Isus, de către Petru, în timp ce era salvat de la înnec, este legată de limitarea credinţei pentru orice motiv de slăbiciune al oamenilor. Fiind motivul pentru care atât de puţini oameni pot să ,,umble pe apă,,.

Lecţia primită implicit de către cei doi călugării de la bietul cerşitor, ce nici nu ştia măcar că săvârşeşte marea minune, este uimitoare. Aparenţa credinţei nu este valabilă decât spre ceilalţi oameni şi nu contează. Spre sine şi spre Dumnezeu este valabilă o altfel de credinţă.

Despre eroii militari, stat şi popor

În 15 august am privit o ceremonie de aducere aminte a eroilor militari la Oarba de Mureş.

Statul, prin reprezentanţii săi, a organizat şi desfăşurat ceremonia.

Poporul a asistat.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului ?

Sau eroii sunt ai poporului?

Statul consumă eroi, în istorie, pentru a exista.

Poporul doar se sperie de război, dă tinerii săi pentru consum şi apoi plânge 100 de ani, adică tip de patru generaţii:

plâng bunicii,

plâng părinţii şi fraţii,

plâng soţiile,

plâng copii.

Armata este prezentă.

Biserica este prezentă.

Politica este prezentă.

Microfonul este prezent. Adică vorbirea, cuvântul care i-a trimis la război pe eroii militari.

Lipsesc eroii. Ei sunt absenţii. Doar piatra monumentului pare a reprezenta simbolic ceva neclar. Adică o mulţime mare de tineri firavi, deznădăjduiţi şi speriaţi, fără noroc, ucişi.

În locul lor este prezentă asistenţa, fără a înţelege că ea este poporul. Poporul este şi cel absent şi cel prezent.

Armata trage salve.

Biserica se roagă.

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Doar poporul nu face nimic. Rămâne dezorganizat, pitoresc şi curios. Poporul uită eroii şi aplaudă. Este spectacol în faţa lui, împăcare în rugăciune şi promisiune de speranţă.

Armata spune : ,,Ne pare rău!,,…

Biserica spune : ,,Dumnezeu să îi ierte şi să îi odihnească.,, …

Politica vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte.

Statul este prezent şi munceşte. Sărbătoreşte prin muncă.

Poporul este liber. Este sărbătoare.

Ai cui sunt eroii?

Eroii sunt ai statului?

Sau eroii sunt ai poporului?

La aceste întrebări nu am găsit răspunsuri în acea zi. Am privit crucile şi am citit numele eroilor cunoscuţi.

Trupurile lor au rămas aici, în Ardeal, dar numele lor sunt de departe, de peste munţii Carpaţi :

Soldat Mihalache Gheorghe

Soldat Dragomir Gheorghe

Fruntaş Cristea I. Constantin

Soldat Take Constantin

Caporal Dima Nicolae

Soldat Alimurt Saip

Fruntaş Varvara Gheorghe

Fruntaş Sata Dumitru

Caporal Văduva I. Ioan

Sergent Sorescu Marin

Citind acest nume: Sorescu Marin, gândul mă duce la poetul Marin Sorescu şi apoi la poezie.

La finalul ceremoniei, o săteancă în vârstă de 86 de ani, martoră a grozăviilor petrecute în 1944 la Oarba de Mureş, şi-a citit propria poezie, sinceră şi emoţionantă. Câteva versuri adânci, îndemnau pe cei prezenţi ca înainte de a pleca de acolo să treacă printre mormintele eroilor pentru a-şi dovedi astfel rostul prezenţei lor lângă eroi.

Şeful statului, aflat la ceremonie, a fost atât de impresionat de ideea acelor versuri, până acolo că în alocuţiunea sa a respus-o celor prezenţi, înţelegând esenţialul cinstirii amintirii eroilor militari. Devenind atent la acest lucru am avut pentru câteva secunde convingerea că va merge printre mormintele eroilor înainte de a părăsi platforma de ceremonii a monumentului.

Nu a făcut-o. Probabil iureşul şi graba l-au împiedicat. Nu au făcut-o nici armata, nici biserica, nici politica. Dar nu a făcut-o nici poporul în mod semnificativ. În câteva minute întreaga mulţime a plecat parcă uşurată, înfrântă de căldura amiezii.

Ai cui sunt eroii?

Ai statului ?

Sau sunt ai poporului?

Eroii nu mai sunt nici ai statului şi nici ai poporului?

Eroii nu mai sunt a cuiva de pe pământ?

Doar Dumnezeu îi poate primi cu adevărat pe eroi?  

Privire spre o predică despre minunea înmulţirii pâinilor

( Mânăstirea Recea, 18 august 2013)

Oamenii uitaseră de nevoia mâncării ascultând ideile - cuvinte noi, pe care nu le mai auzise nimeni până atunci. Ucenicii au cerut Invăţătorului să elibereze, adică să dea un răstimp de pauză mulţimilor din jurul muntelui pentru a căuta mâncare în localităţile din jur. Dar, contrar aşteptărilor acestora, Isus le-a cerut ca ei înşişi să hrănească mulţimea.

Cum au crezut ei că vor putea face asta?

Se gândeau la o nouă minune?

Sau se gândeau că vor avea ei acele puteri de a hrăni mii şi mii de oameni?

Evangheliile privesc şi la modul metaforic, spre uitarea foamei fizice de către auditoriu, în faţa adevăratei hrăniri, ce a spiritului.

 

Mâncarea despre care vorbeşte Isus este nu doar pâinea efectivă pe care o înghit oamenii, mâncând, ci şi credinţa. Chiar dacă minunea a avut loc şi în termeni materiali, adică pâinea frântă atunci s-a multiplicat oricât de mult prin distribuire şi redistribuire asemenea unei informaţii transmise ramificat, rolul minunii era nu doar de a hrăni mulţimile şi a le uimi spre a crede, ci şi de a-i învăţa pe ucenici.

Ucenicii nu primeau prin minune o certitudine nouă a naturii divine pe care o avea Isus. Nu aveau nevoie de aceasta. Sau aveau, dar numai pentru o consolidare. Ci primeau convingerea despre acea putere uriaşă, de a fi şi de a deveni prin credinţă. Minunile erau făcute mereu cu un dublu sens, cel spre mulţime şi cel spre ucenici.

Gestul esenţial al minunii pare a fi ascuns. Acest gest este cel al frângerii pâinii pentru a o împărţi apoi ucenicilor, idee uluitoare. Divizarea unei puteri şi distribuirea ei va duce spre multiplicare şi spre ceea ce noi înţelegem a fi minune. Frângerea pâinii, prin transfer din unitatea iniţială spre diviziunea următoare, cea care care va pleca instruind şi aducând crezare este acel gest.