Derivă sau dezvoltare?

De când este lumea lume, lucrurile par a fi mers într-o continuă derivă.

În orice etapă istorică senzaţia medie a oamenilor a fost aceea a decăderii şi a unei regresii.

De pe vremea lui Buda, a lui Confucius, a lui Socrate şi aşa mai departe, până astăzi, toate scrierile, inclusiv Biblia, vorbesc despre o permanentă inadecvare morală şi o decădere a societăţii omului. Orice om ce a lăsat scrisă o impresie asupra societăţii în care a trăit şi-a exprimat dezacordul asupra mersului lumii, resimţit ca dezarmonizant şi negativ.

 Şi totuşi, în aceste condiţii autentice, resimţite şi actualmente la fel de negativ, s-a produs un anumit fel de progres al lumii, al lucrurilor.

Este oare acest progres global, ce pare contestabil pe fiecare tronson istoric, luat în parte, un progres consistent şi real, sau nu?

În realitate mersul lumii este cel a racului, adică mersul cu spatele. Şi racul, ca şi orice specie, se dezvoltă, chiar dacă mersul lui pare a fi inversat.

Nu este convenabil ca măreţia unei lumi, ca cea a omului, să fie descrisă aşa.

Acceptul poate fi, oare, o bună soluţie ?

Senzaţia stării de derivă, este a fiecărui om. Dar nimeni nu ştie, doar presupune,  despre starea sistemului unei lumi. Nu poate exista un om - sistem.

O privire spre ,, inacceptul vinei,, 05. august. 2012

Ce este vina? Este o relaţie între un om şi o ne-conformitate, nu este o relaţie între un om şi un alt om. De aceea vina poate fi o vindecare cum poate fi şi o ne-vindecare. Un om nu îşi alocă o vină decât după ce mintea sa a epuizat toate posibilităţile de dezvinovăţire.

Vina are două sensuri :

-          cea de la subiect, adică vina morală, psihologică, o vină care se datorează egoismului firesc, cel originar,  

-          cea spre subiect, este vina managerială sau de organizare, vină ce are legătură cu mediul social, adică împărţirea cu ceilalţi

A fi vinovat poate fi o poziţie de asumare pentru omul ce se simte răspunzător. De regulă un om din occident nu îşi alocă vinovăţia pentru sistemul său, căutând vinovaţi cu orice preţ, ca parte necesară a vindecării. Un om din orient este tentat să se privescă vinovat în primul rând pe sine, înţelegând faptul că orice parte a sistemului lui poate fi determinată spre evitarea greşelii.

Vina poate fi demontată prin comunicare. Corecţia este o cale pe care se poate merge doar singur şi din proprie iniţiativă. Relativitatea unei ne-conformităţi este însuşită personal doar şi în singurătate.

Venirea involuntară în lume stă, justificat oarecum, la baza inacceptului vinei.  Dar prezenţa voluntară într-un sistem solicită obiectiv un accept al vinei.

Prezenţa în lume este o vinovăţie globală, relativă la asaltul entropic al timpului. De aceea nu poate fi nici un caz social în care vina să se privească cu apartenenţă sinceră.

O privire spre ,,singurătatea indivizibilă”- 3 august 2012

Este ,,un cineva,, cu adevărat împreună cu un ,,alt cineva,, ?

Poate să se petreacă o relaţie între oameni prin care să se depăşească cu adevărat singurătatea indivizibilă doar pentru un individ ?

Indivizibil înseamnă aici acea treaptă la care singurătatea nu mai poate fi împărţită cu alţi oameni.

Singurătatea este divizibilă de fapt şi pentru un singur om, este perechea divizibilă dintre singurătatea sa interioară şi singurătatea sa exterioară.

Înţelegerea singurătăţii individului, dezvăluie o singurătate de neatins în fondul ei social. Omul este definitiv singur. Ceea ce se petrece pentru a nu fi singur, se numeşte societate.  

Ceea ce se petrece pentru a putea fi şi singur înseamnă viaţă.

Orice ar face un om, el rămâne singur. Pentru a-şi rotunji singurătatea omul poate renunţa la a fi conştient de această temă. Dar chiar şi aşa, singurătatea este limita lui inferioară, cea la care tinde pentru a se odihni şi pentru a fi.

  

,,Fără doar şi poate,, sau ,,fără dar şi poate,, ?

De când am auzit pentru prima oară această expresie mi-a rămas în minte, mai mult intuitiv,  contra-sensul dintre înţelesul cuvântului ,,doar” şi cel al înţelesului cuvântului ,,poate”.

 Când se apelează la această expresie? .. ,,Fără doar şi poate,,

Atunci când se fac asigurări asupra ideii că nu există o altă cale de mers sau nu se găseşte uşor o altă cale, la fel de sigură. Mai mult spus, pe calea pe care se va merge lucrurile sunt evident în ordine.

Pe lângă faptul că am auzit expresia în limbajul curent, am găsit-o folosită şi în literatură sau în lucrări tehnice scrise.

Cuvântul ,,doar,, are una dintre explicaţii în DEX dată prin expresia ,,fără doar şi poate,, adică ,, fără nici o urmă de îndoială,, sau ,,neapărat,,. Pe de altă parte explicaţia sensului cuvântului în DEX este bazată pe ,,cumva, oare, oarecum, poate, sensuri îndepărtate de precizia dată expresiei.

Cuvântul ,,poate,, este sinonim cu ,,posibil, probabil, pesemne, păsămite,,.

Recent am citit un articol al doamnei Ileana Vulpescu în care se precizează faptul că expresia ,,fără doar şi poate,, este folosită în mod eronat, deoarece forma sa iniţială şi corectă este ,,fără dar şi poate,,.

Excluderea categorică prin ,,fără,, a lui ,,doar,, şi al lui ,,poate,, pare la prima vedere în ordine pentru a scoate în evidenţă neechivocul necesar a fi spus.

Privind, însă, cuvântul ,,dar,,  comparativ cu ,,doar,, în relaţile dintre cuvintele ,,dar/poate,, şi ,,doar/poate,, aceste relaţii sunt diferite. Pare mai plauzibilă greutatea relaţiei ,,dar/poate,, în a exprima ideea finală a expresiei puse în discuţie.

Auzind expresia spusă aşa : ,, fără dar şi fără poate,, transmiterea ideei de ,,fără nici o urmă de îndoială,, pare firească. Simplificarea ,,fără dar şi poate,, presupune o anumită greutate în a fi ascultată, dar nu duce la sesizarea unei discrepanţe ideatice, aşa cum se întâmplă în cazul ascultării expresiei ,,fără doar şi poate,,.

Cum de s-a strecurat în DEX, totuşi, o astfel de aproximaţie?  Între ,,doar,, şi ,,dar,, este o distanţă sesizabilă.

,,Doar,, vorbeşte despre o condiţionare asupra neechivocului mai nuanţată decât vorbeşte ,,dar,,. Tocmai acest grad diferit de nuanţare face ca sensul lui ,,dar,, să fie mai adecvat expresiei decât sensul lui ,,doar,,.

Nu ştiu ce documentare are doamna Ileana Vulpescu asupra a ceea ce a afirmat privind corectitudinea lui ,,dar,, în raport cu ,,doar,,. Eu îi dau crezare. Nu pentru că este o personalitate în domeniu sau pentru calităţile de scriitoare, ci pentru că orice vorbitor atent al limbii române poate cântări şi poate distinge situaţia singur.