CHICĂ
Lăudăroşi sunt în toată lumea. Dar nu aşa
ca în satul Oniei. Şi lăudăroşi de copii sunt în fiecare sat. Dar nu aşa cum îi
lăuda Onia. Onia era nevasta lui Chică a lui Papură. Neamul lor s-a ocupat de
când lumea cu strânsul şi cu țesutul papurii şi a nuielelor de salcie. Iarna
colindau bălțile dinspre apusul satului, unde râul face un cot mare şi se
întinde într-o mlaştină fără capăt. Toată familia taie cu secerile papura pe
care Chică o alege înainte, tufă cu tufă. Gheața este groasă şi limpede, cum fusese
şi astă vară apa adâncă a bălții. Pun legătură după legătură pe sania grea din
lemn, pe care o trag cu toții înapoi spre sat. Nu au decât o căsuță şi o
grădină ce urcă pe o pantă spre deal, cu pământ galben, încât li se usucă acolo
porumbul înainte de a se coace. Onia, ca o moară stricată, care nu se mai
opreşte, îi laudă pe copiii ei şi pe față şi pe dos.
Chică nu vede cu ochi buni laudele femeii
lui. Dar ea nu înțelege de ce este rău să îi lauzi atât de mult pe copii. Venea
dintr-un sat mai îndepărtat în care toți sătenii se laudau şi pe ei şi unii pe
alții, fără încetare. Aşa încât acolo nimeni nu ar mai trebui să se minuneze de
nimic şi totuşi, de atât de multe generații ei încă se hrănesc cu laude. Nu
s-au săturat încă. Un popă, când vine pentru prima dată să slujească în satul
de baştină al Oniei, se supără tare pe săteni. Le spune tuturor că vorbesc
împotriva lui Isus. Pentru că se salută spunând ,,Lăudat fie Isus!” dar imediat
trec la laude între ei, fără de ruşine. Şi îşi spun unii altora ce frumoşi
sunt! Ce buni sunt! Ce harnici sunt. Ce haine frumoase şi-au făcut! Şi multe
altele. Dar preotul nu face față mult timp laudelor sătenilor, cele pe care la
început le respingea cu o furie cuvioasă, şi începe cu încetul să le creadă şi
el. Iar la urmă se convinge cu tărie că este un preot de minune, că ştie să
predice ca nimeni altul, că are o voce ca o pasăre măiastră, că are sufletul
cel mai bun de pe pământ. Şi câte şi mai câte. Când a mers Chică să o ia de
nevastă, auzind mulțimea de laude pe care i le dădeau toți, pe față, şi-a făcut
cruce. ,,Satul ăsta este pierdut de mult în brațele dracilor!” şi-a zis. Fapt
pentru care nu a mai mers niciodată la socrii, să-i vadă. Iar nevasta lui era
de nevindecat. Iar când se duceau la rubedeniile lui, de prin sat, şi Onia
începea din senin să îşi laude copiii, se făcea linişte şi fiecare rudă pleca
de acolo, cu diverse motive, până când rămânea singură cu laudele ei.
Chică nu se prea arunca să meargă şi să
facă un ban în plus, cu lopata, cu furca sau cu sapa ori cu securea. Că era loc
la lucru pentru toți. I se spunea Chică, pentru că avea părul gros şi tare, pe
care nu îl tundea aproape niciodată şi îi sta peste spate drep ca o coadă de
pasăre. Dar era cinstit şi muncea cu plăcere la împletiturile lui. Nu intra
niciodată în crâşmă. Şi, cel mai bun lucru al său, mergea în fiecare duminică
la biserică. Sta deoparte şi se gândea la Isus. Îi plăcea gândul că îl
întâlneşte pe Isus. Cu care se împrietenise şi Isus era cel mai apropiat
prieten al său.
Iarna aduna papură cât să îi ajungă pentru
un an şi o punea să se usuce pe nişte prăjini ce țineau loc şi de gard. Iar pe
cea uscată pe care a pus-o în stivă, mai apoi o țesea. Aduna şi nuiele galbene
sau roşiatice, ori verzi, după ce anume se socotea el să împletească. Făcea
coşărci pentru grădină, coşuri pentru fructe, pentru pânie, pentru haine sau
pentru drum, ştergare de picioare, umbrare, coşnițe pentru stupine, coşuri de
prins roiuri de albine, lăzi de zestre, scaune şi mese de grădină, chiar şi
garduri ori porți pentru cei ce nu aveau bani pentru scândură. Pleca pe sate
singur, încărcat cu împletiturile lui, si striga pe ulițe. ,,Haideți, să vă
bucurați! Haideți, să vă bucurați!” Sătenii vedeau că el avea coşurile în spate
şi nu pricepeau de ce s-ar bucura dacă ar ieşi la poartă pentru asta. Câte unul
mai ieşea şi îl întreba. ,,Ce bucurie vinzi tu, de strigi aşa!?” La care Chică
îi spunea repede o vorbă de duh încât omul nu avea cum să nu râdă. Şi imediat
nu mai aştepta nici un răspuns la întrebarea lui. Apoi Chică, care avea darul
vorbirii blânde şi frumoase, nu întreba nimic despre coşurile lui, nici nu
aduce vorba. Şi după ce clientul lui se ospătase cu voie bună, Chică da să
plece scuzându-se că are încă drum lung de făcut. Iar cel ce ieşise la poartă
îl chema înapoi. ,,Păi nu ai spus nimic de coşuri! Hai că iau două de-astea
mari, să îți mai scadă din greutate! Cât ceri pe ele?” Şi se târguiau apoi cu
voie bună şi râzând.
Aveau cinci copii, trei fete şi doi băieți.
Nu erau cu nimic mai frumoşi sau mai urâți decât alți copii. Nici mai înalți
sau mai scunzi. Nici mai deştepți sau mai proşti. Dar nu aşa îi vedea şi Onia
pe copiii ei. Băieții erau destul de mari. Începeau să înțeleagă şi ei lumea.
Iar lauda fără oprire a mamei lor îi descumpănea. La cea mai mică, una dintre
fete, părinții țineau cel mai mult. Erau bucuroşi de bunătatea pe care o arăta,
născută poate pentru ca lor să el fie mai uşor la bătrânețe, atunci când vor
rămâne în grija ei. Nădăjduiau asta, fără să arate cuiva. Doar nădăjduiau. Numai
că într-o zi de târg au luat-o cu ei şi pe Zara, pentru că aşa o chema pe
copila cea mică, ce avea vreo patru anişori. Băieții au venit şi ei la târg cu
părinții, încărcați şi ei cu coşuri împletite, pe care urmau să le vândă.
Plecaseră imediat după ce s-a făcut ziuă, pentru că târgul era departe de satul
lor. Nu aveau căruță şi cal şi se mai rugau uneori de drumeții cu atelaje, care
îi depăşeau, să îi primească şi pe ei, dacă era loc.
În târg s-au aşezat undeva la o margine.
Oamenii, mulți şi gălăgioşi, treceau uitându-se la mărfurile înşirate. Unii mai
încercau una alta şi se târguiau în gura mare.Chică nu prea avea vânzare. S-a
ridicat soarele şi era cald iar Zara, după ce s-a bucurat cu mama ei, care a
plimbat-o prin mulțimea târgului şi i-a cumpărat bomboane, s-a moleşit şi i s-a
făcut somn. Au făcut o colibă mică din nişte cregi rupte dintr-un alun şi au
pus-o pe o rogojină pe Zara, să doarmă la umbra colibei. La un moment dat au
trecut mai multe familii de căldărari, încărcați cu oale de cupru, cratițe,
capace şi căldări, care s–au oprit şi au târguit nişte coşuri de nuiele. Apoi
s-a rărit lumea şi era semn că târgul era pe sfârşite. Aşa că au hotărât să
meargă spre casă şi ei. Dar când Onia s-a dus la colibă, să o trezească pe
Zara, coliba era goală. A căzut pe iarbă, fără să mai poată scoate un cuvânt.
Apoi a început să plângă cu hohot şi să îşi rupă hainele, strigând după copilă.
Au venit la colibă şi băieții şi Chică şi au început să plângă cu toții. După
ce au strigat după Zara şi au fugit prin tot târgul să o caute şi-au frânt
mâinile cu disperare. Pentru că Zara nu era nicăieri. Au umblat prin satul la
marginea căruia era acel târg şi au întrebat pe toți drumeții dacă nu văzuseră
o copilă. Dar nimeni nu văzuse.
În cele din urmă, un om în vârstă care
locuia la marginea satului, le-a spus că o şatră de căldărari a înnoptat lângă
râu. Apoi au fost în târg, să vândă vase, după care, au adunat şatra şi au
plecat repede. ,,Dar cum era fata voastră?“ A întrebat omul. ,,Era frumoasă!
Era cea mai frumoasă din tot târgul!” I-a răspuns Onia, plânsă şi
deznădăjduită. ,,Bine, bine, dar cum era?” A repetat uimit, bătrânul. Onia îi
striga ca nebună. ,,Era frumoasă şi cuminte!...” Omul i-a spus atunci femeii.
,,Faci ca cioara din poveste , femeie. Aşa nu o vei găsi pe fată niciodată!” La
care Chică, amărât, i-a spus el. ,,Era de patru ani, avea părul negru şi lung.
Era desculță, purta o rochie albă şi o vestă albastră.” La care bătrânul a spus
că a auzit într-una din căruțe, de sub coviltir, că o fată tânără plângea şi o
striga pe mama ei. Apoi a văzut-o pe o femeie ținea strâns lângă ea, să nu sară
din căruță, o fata cu o rochiță albă. Auzind asta Onia a leşinat şi au trebuit
să o întindă pe iarbă şi să îi ude fruntea cu apă rece ca să îşi vină în fire.
Apoi au urcat în fugă pe un deal de
aproape. De unde, spunea acel bătrân, se văd drumurile până departe şi poate că
se mai văd căruțele căldărarilor. Pentru că, este ştiut lucru, spunea omul, ei
mai au obiceiul să fure copii mici. Le dau pe la nas cu o pudră să le
amorțească toate simțurile şi în ascund prin căruțe. Şi apoi îi creasc, ca pe
copiii lor, pentru a-şi mai schimba sângele din când în când. Onia a rămas în
curtea bătrânului, întinsă pe iarba şi mută de durere. Iar Chică şi cu cei doi
băieți au ajuns frânți pe coama dealului. Acolo s-au uitat pe drumurile de țară
ce ocoleau câmpuri, treceau peste pâraie şi intrau prin satele apropiate. Dar
căruțe înşiruite nu se vedeau. Au coborât dealul cu deznădejde şi au intrat în
curtea bătrânului pentru a o lua pa Onia, să mergă spre casă. Bătrânul i-a
îndrumat spre primăria satului unde erau şi jandarmii, să lase acolo o plângere
despre pierderea copilei. Şi-au luat coşurile nevândute în spinare, au mulțumit
omul pentru că i-a ajutat cât a putut, şi au plecat. Au intrat la jandarmi şi
au povestit acolo ce s-a întâmplat. Un jandarm s-a suit atunci călare şi a
pornit să caute pe drumuri şatra dar nu a găsit-o şi s-a întors după trei
ceasuri fără nici un rezultat. Speranțele lui Chică erau din nou spulberate.
Când au ajuns în sat, abia trăgându-şi
picioarele de oboselă şi de amar, au trecut pe lângă râpa în care îşi avea Iov
bordeiul. Chică a privit bordeiul şi a simțit atunci un fel de speranță în
afundul sufletului său. Nu vorbise niciodată cu Iovu dar auzise multe poveşti
despre puterile sale de a face bine tuturor. Era atât de disperat încât ar fi
dat oricui şi viața sa, pe loc, numai să se întoarcă Zara acasă. O mare
vinovăție îl încercase pe tot drumul. Să nu îi treacă lui prin gând, să îl pună
pe unul dintre băieți să se uite de sora lui! A urcat singur spre bordeiul lui
Iovu cel orb, după ce le-a spus a lor săi să stea, să se odihnească.
S-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în
scândurile vechi şi crăpate de vreme. S-a lăsat linişte şi a mai bătut odată
precaut şi cuminte în scândură. Apoi i s-a părut că ceva se foieşte şi cineva
tuşeşte încet. Apoi aude din lăutru glasul lui Iovu. ,,Ai venit, Chică!?” Nu
ştia ce să răspundă. A început să plângă şi să suspine tare. Apoi s-a auzit în
bordei puțină foială şi cineva a început să împingă uşa spre înafară. Era Isa,
nepotul lui Iovu. După el apăru şi bătrânul Iov, ce se sculase de pe pat şi îşi
trăgea pe umeri o haină ponosită. Iov a pus mâna pe umărul lui Chică, ce căzuse
pe iarbă în genuchi, de oboseală şi de disperare şi de mare durere. Nu putea să
îşi deschidă gura şi să îi spună ce s-a întâmplat. ,,De ce nu ați avut grijă de
copila voastră, Chică?” Bătrânul a stat aşa o vreme cu mâna pe umărul
bărbatului iar acesta s-a liniştit încet.
Şi-a dat seama că Iovu ştia de răpirea fetei, fără ca el să îi spună.
Aşa cum povesteau toți prin sat, că ştie tot ce se petrece. Chică a început să
vorbească ca pentru sine. ,,Ce ne facem noi! Ce ne facem! Ce ne facem! Unde o
mai găsim noi pe Zara!” Apoi a ridicat capul spre ochii închişi ai lui Iovu şi
s-a rugat lui. ,,Te rog, Iovule, să ne spui! Te rog să ne spui! Ce mai putem
face să o aducem înapoi pe Zara!” Iovu a luat mâna de pe umărul lui şi i-a
pus-o pe cap, pe părul lui tare, lung şi drept. ,,Ştiu că eşti prieten cu Isus!
Că tu crezi în Isus! Roagă-te lui Isus!” ,,Unde să mă rog? Să merg în biserică”
,,Nu. Roagă-te aici. Noi ne vom ruga alături de tine!” Chică nu ştia să se
roage aşa cum o fac preoții, Dar disperarea lui era aşa de mare încât s-a
aruncat la pământ şi a început să plângă în hohote şi să strige ,,Doamne,
Isuse! Ajută-mă, te rog Doamne, să îmi găsesc fata. Cere-mi orice, Doamne, şi
eu aşa voi face! Nu mă lăsa singur în nenorocirea asta mare!”
Iovu a ridicat mâinile spre râu şi s-a
lăsat o linişte mare de nu s-a mai auzit nici un cuvânt. I-a zis apoi lui Chică
să se uite spre drumul dinspre râu, pe unde venise el cu nevasta şi cu băieții
lui. Acolo, nu departe, era aşezată pe malul apei şatra căldărarilor. Căruțele
erau aşezate în cerc şi din mijloc ieşea fum. Caii păşteau împiedicați pe malul
apei. ,,Mergeți şi luați-vă copila!” Chică a privit uimit spre râu şi s-a
ridicat. S-a uitat spre Iovu. Apoi s-a uitat spre cer şi a zis. ,,Mulțumesc
Isuse! Lăudat să fii în veac!” Dar liniştea era aşa de mare că vorbele lui nu
s-au mai auzit. Minunea era aşa de mare, de parcă ei erau pe altă lume! S-a dus
la drum, a luat-o pe Onia şi pe băieți şi s-a îndreptat spre căruțe. Acolo
liniştea era la fel de mare. Părea a fi un vis. Dar nu era. Doar că toți căldărarii,
cu femeile lor şi cu copiii lor cu tot erau întinşi pe jos şi adormiți. Dintr-o
căruță se auzea un plâns obosit de copilă. Au mers acolo şi au găsit-o pe Zara
lângă o femeie bătrână care dormea lângă ea, cu brațele căzute. Fata a sărit
repede în brațele Oniei şi a prins-o cu putere. Onia plângea şi o strângea pe
Zara la piept şi au plecat repede de acolo. Au trecut în drumul lor pe lângă
bordeiul lui Iovu. Nu era nimeni iar uşa părea încuiată. Au ajuns acasă şi s-au
culcat şi s-au trezit după o zi şi o noapte. Viața mergea mai departe. De
atunci Chică mergea la biserică ca şi cum acolo s-ar fi întâlnit cu un prieten
de-al său, de la care aştepta un mesaj.
După mai multă vreme Chică a mers iarăşi la
târg. Dar numai el şi cu băieții cei mari. La întoarcere a mers la marginea
stului de lângă târg şi l-a căutat pe bătrânul care i-a ajutat. Care a aflat
aflat bucuros că Chică şi-a găsit fata. I-a dat un coş din nuiele, anume făcut
pentru mulțumită, dar bătrânul nu a voit să ia darul. Chica a insistat atunci.
,,Spune-mi te rog, povestea cu cioara!” L-a rugat Chică. Se gândise mereu la
cea ce i-a spus acel om femeii lui, atunci când a întrebat-o despre fata lor.
,,Cum, nu ştii povestea cu cioara!” Mama mea o spunea mereu, când eram copil.
Chică tăcea şi aştepta povestea. ,,Odată era o cioară care îşi tot lăuda puiul.
Şi într-o zi, puiul ei s-a pierdut şi ea îl căuta disperată. Întreba în stânga
şi în dreapta pe drum. ,,Nu ați văzut puiul meu, oameni buni!” Oamenii ridicau
din umeri. La un moment dat, trecătorii au întrebat-o. ,,Dar cum era puiul tău?
Să îl recunoaştem!” Iar cioara le spunea tuturor. ,,Era cel mai frumos pui din
lume. Trebuie că l-ați văzut!” Dar nimeni nu văzuse un astfel de pui. Iar
cioara nu şi-a mai găsit puiul niciodată!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu