Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi

 

    Primul pas al acestor cronici a fost despre concertul ,,Când o vioară întâlneşte o chitară”. Al doilea pas al cronicii este despre lansarea unui CD înregistrat cu varianta de interpretare a ,,Anotimpurilor” lui Antonio Vivaldi din acest concert. Acest efort de timp şi intelectual are explicația în meritul tuturor celor care nu se lasă răpuşi de prezent şi cred în muzică!

    Din marele spațiu muzical al umanității, cel al ultimilor cinci sute de ani, un compozitor are un destin şi o istorie aparte. Acest compozitor este italianul Antonio Vivaldi (1678 - 1741). Cele patru părți de concert (lucrări) ale sale, fiecare dintre acestea cu numele tematic şi muzical al câte unui anotimp: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, s-au auzit de atunci constant de milioane de ori, în lume. Un lucru frumos este că orchestrația şi inovația muzicală țesute pe firul melodic principal, cel scris de Vivaldi, au explodat în ultimele zeci de ani. Dacă în anul 1951 erau doar două variante înregistrate oficial, în anul 2011 erau în lume o mie de variante muzicale ale Anotimpurilor, înregistrate. Muzicienii au reconstruit în fel şi chip muzica lui Antonio Vivaldi. Au încercat să aşeze tonurile şi notele, sunetele şi ritmurile, acompaniamentul, orchestrația şi instrumentele, în diverse moduri, tipuri şi stiluri de muzică.

    Faptul că şi în România s-a întâmplat ca doi muzicieni de marcă să ia atât de în serios muzica lui Vivaldi şi să scrie o variantă nouă, înregistrată, este un pas mare pentru români şi pentru arta muzicală a țării. Trebuie spus că grupul muzical When Violin Metss Guitar a înregistrat de curând un CD cu numele ,,Cele patru anotimpuri”, ,,Le Quatro Stagioni”. Acest CD a fost vândut la ieşirea de la concertul grupului şi l-am achiziționat şi eu, fiind curios să ascult atent şi în linişte completă întregul desfăşurător muzical.   

   Nu ştiu dacă s-a mai rescris şi de altcineva partea muzicală pentru orchestră şi acompaniamentul pentru chitară a acestui concert al Anotimpurilor. Formula standard este cea lăsată de compozitor. Adică o vioară solo, noutate absolută la acea vreme, o orchestră de coarde şi clavecin. Ideea era cea a unui dialog între vioară, ca principal şi singur instrument solist, şi orchestră, sub acompaniamentul discret al clavecinului (un strămoş al pianului). Ulterior au fost incluse şi alte instrumente în acest întreg de instrumente, chiar şi chitare, dar nu într-un plan principal. Noutatea acestei formule, cea pe care am ascultat-o şi în concert, constă în simplitatea sonoră a dialogului muzical. Pentru că chitara, în acest caz, preia ambele funcții, cea de a răspunde viorii solistice, şi cea de acompaniament. Dar şi cea ritmică, având în vederea o altă inovație a lui Vivaldi, cea de succedare ciclică a ritmurilor: rapid, lent, rapid. Precizez aceste lucruri despre modul cum a organizat Vivaldi concertul său pentru a putea privi spre cea cea au obținut, în cele din urmă, cei doi români, violonista Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe.

Ceea ce nu ştiu, pentru că sunt un simplu ascultător dotat doar cu atenția unui chitarist, dacă chitara este sprijinită de notațiile muzicale ale concertului, scrise de Vivaldi, sau sunt compoziții ale chitaristului, modelate şi de vioristă. Pentru că succesiunea de moduri, , canon, voce a doua, contrapunct, arpegii, acorduri bătute cu pana, treceri prin diverse septimi şi alte câtimi de tonuri, dublete, triplete, contramelodii, ritmicități de armonii tranzitorii, uneori împinse insinuant spre jazz, sau schiar spre o lăutărie selectă, suite sau regresii, basuri şi tonuri joase sau medii, si multe altele sunt prezente şi formează un fond al melodiilor bine dedicat şi inspirat. Sunt momente în care chitara reuşeşte să recite timbrul clavecinului şi să răspundă cu tonuri de menuet sau cu tonalități medievale evidente. Uneori pana loveşte cu pauze şi contratimpi specifici muzicii rock sau pop. Poate că un mic neajuns este cel al înregistrării volumului prea ascuns al chitarei. Un volum mai degajat al chitarei în raport cu volumul viorii ar fi fost mai deschis şi mai sincer. Este ca şi cum ar fi ascunsă aparența unei timidități a chitarei în raport cu forța de nestăvilit şi siguranța viorii.

Despre exercițiul viorii, comparativ cu alte interpretări ale pieselor muzicale ale Anotimurilor, pot spune că claritatea fiecărei note, precizia şi siguranța mi-au stârnit adimirație. Cu cât dificultatea devine mai mare cu atât frumusețea  interpretării devine şi mai mare! Am ascultat aceste piese încă din anii 80 de nenumărate ori, pentru că soția cumpărase discul, apărut atunci la Electrecord. Am ascultat acum mai multe interpretări şi din spațiul public, de pe internet, să îmi fac o impresie cât mai reală, prin comparație. M-a uimit capacitatea de a interpreta fără partitură toată întinderea deloc simplă de muzică. Cel mai frumos lucru care se poate spune este despre sensibilitatea şi dispoziția sufletească a artistei, prezentă în toate mişcările arcuşului şi ale degetelor, de la un capăt la altul al concertului, în fiecare sunet.  

    Ce aşa putea scrie despre critic, ce anume nu este la locul lui? Nu găsesc. Pare a fi o întindere muzicală frumoasă şi fără de cusur. Liniştea completă din sala de concert de la Târgu Mureş, unde sute de spectatori au ascultat muți, fiecare melodie, este o dovadă care nu mai are nevoie de explicații.

   Am totuşi, şi o mică remarcă de fond. Poate că pentru nişte versiuni viitoare ar fi notabil ca parte din acompaniament să devină şi mai evident, un răspuns muzical dat viorii, acel scop declarat şi inovativ al lui Vivaldi spre dialogul muzical. Îmi aminteşte poate, de dialogul muzical evident dintre preot şi cor sau cântărețul bisericesc sau dintre actorul antic şi cor, o sursă de inspirație posibilă a ideii lui Antonio Vivaldi.

   Chiar şi acum, când recitesc textul şi corectez ici colo, ascult cu plăcere, cu uimire, a nu ştiu câta oară CD-ul. Frumos! De ce propun sincer o opțiune de progres al acestui minutat şi pasionat efort? Dialogul muzical nu este un lucru uşor de realizat pentru că ține de o mare complexitate artistică şi de tehnică iar o orchestră are mult mai multe căi de a putea răspunde viorii. Vioara se adresează şi chitara răspunde simultan! Cui? Nu una alteia! Pentru că ambele se adresează, în acelaşi timp şi numai, sufletului celui care le ascultă.    

Cronică despre o vioară şi o chitară: ,,When violin meets guitar”

 

Cronică despre o vioară şi o chitară:  ,,When violin meets guitar”

 

    Concertele cu numele de scenă ,,Cronica Anotimpurilor lui Vivaldi” sau ,,Când o vioară întâlneşte o chitară” au acum în România un succes deplin. Se joacă în multe oraşe cu casa închisă. Ceea ce este, desigur, uimitor. Asta înseamnă, după spusele celor de pe scenă că ,,Nu este încă totul pierdut pentru această lume”. Pentru mine anunțul pus pe Facebook a avut un interes aparte pentru că am visat mereu să aprofundez muzica în acest fel, pe instrumente simple şi curate, reci, la o calitate cât mai ridicată. Am ales muzica Phoenix dar nu am găsit parteneri sau măcar un partener dornic de a merge pe un astfel de drum.

    Aşadar, m-am dus să văd concertul cu sufletul la gură. Am savurat fiecare sunet produs de vioară şi de chitară pe toată durata concertului. De ce a fost atât de gustat de public? Pentru că este o inovație fără îndoială, ce putea, însă, şi să nu reuşească. Artiştii, violonista consacrată Natalia Pancec şi chitaristul Emilian Florentin Gheorghe, declară ideea lor, un amestec fericit între muzica clasică, Anotimpurile lui Vivaldi în principal, şi o suită de melodii rock/pop din anii 60-80. Dar forța muzicii lor stă şi în calitatea înaltă a interpretării. Mai mult de atât, alegerea unor îmbinări spectaculoase a sunetelor, ritmului, timbrului, tonalităților, etc între vioară şi chitară. Reiese că spatele acestui concert se bazează pe mulți ani de muncă serioasă şi pasionată. Pentru că următorul argument este cel al pasiunii. Fără acest condiment, pasiunea, pus permanent în interpretare, reperat de public şi transmis acestuia, succesul ar fi fost aşteptat multă vreme. Pentru interpreți plăcerea de a cânta şi trăirea fiecărei piese şi pasaj de muzică sunt vizibile la fiecare dintre meodii, dintre concerte. Iar publicul se trezeşte atras şi implicat adânc.

    Amintirile pe care le are fiecare dintre ascultători, din acei ani ai secolului trecut, sunt importante. În public nu au fost, însă, doar persoane care au iubit şi iubesc încă formațiile Led Zeppelin, Pink Floid, The Beatles, The Doors, Blak Sabbat, AC/DC, Quen, Metalica, Malmsteen. Au fost şi tineri care nu au acele amintiri dar care au descoperit muzica acelor ani de aur ai pop/rock-ului. Este o muzică ce nu va muri niciodată. În spectacol se adaugă lui Antonio Vivaldi şi compozitorii Iohanes Brahms, Ciprian Porumbescu şi George Enescu, cu melodiile lor minunate.

    Mi-am tipărit de acasă lista melodiilor şi am notat în dreptul fiecăreia impresii şi observații tehnice, pentru a învăța din munca acestor artişti desăvârşiți. Am dat şi câte două note fiecărei piese, alocate fiecărui interpret, vioară şi chitară. În mod interesant calitatea a urcat mereu şi mereu şi mereu! Am plecat de la 8/8 şi a trebuit să ajung la sfârşit la note uluitoare, de până la 18/18. Adăugând şi cuvinte pentru culoarea aprecierii. De la Bine la Foarte Bine, Tehnică, Complexă, Optimistă, Eroică, Magistrală, Frumos, Sufletul la gură, Ieşit din comun, Incredibil, O minune, Uluitor, Duios, Minunat. Am privit o oră şi jumătate ca trăsnit, degetele lor, şi m-am minunat de fiecare sunet!

    Înainte de a merge la concert m-am pregătit sufleteşte ascultând mai multe zile muzică de Paganini. Ştiam că cel care a întâlnit în muzica lumii ,,vioara cu chitara” a fost genialul Nicolo Paganini. Antonio Vivaldi a trăit cu o sută de ani mai devreme decât Paganini, ambii cu geniu şi cu biografii controversate şi asemănătoare. Paganinii a fost un geniu al viorii în timp ce a iubit ca nimeni altul chitara. Ceea ce Vivaldi a început cu oarecare timiditate în a revoluționa tehnica viorii, Paganini a dus pe culmi ce păreau inexistente, imposibile înainte.

    Dacă aş fi întrebat, ce ar lipsi acum spectacolului? aş răspunde că o piesă lipseşte, o piesă scrisă de Paganini. Capriciul 24 ar fi o minune să fie pusă chiar în vârf! Paganini apare implicit în interprare, când la piesa Child în time, a formației Deep Purples, violonista foloseşte ciupitura corzilor, putând liniştit stârni admirația membrilor trupei. Şi mai lipseşte, cred, rock-ul românesc autocton, reprezentat atât de bine de cei de la Phoenix. Sunt multe piese ale lor care se pretează şi pe care le iubeşte publicul larg şi ar fi o problemă de a alege una anume. Eu aş alege, pentru a putea pune în evidență atât vioara cât şi chitara, melodia Fată verde. 

    M-am gândit între timp, care să fie oare fondul acestui ,,fenomen” muzical, pentru că este un fenomen aparte, care se subscrie şi situației actuale generale din societate. Răspunul a fost uluitor şi neaşteptat şi pentru mine. Pentru cei care au fost prin occident este obişnuită acolo prezența muzicii stradale. Acolo se cântă supra frumos pe stradă şi pentru a avea succes şi o răsplată trebuie să fii foarte, foarte bun. Pentru a opri trecătorii trebuie să loveşti cu sunetele tale direct în sufletul fiecăruia. Nu este suficient să ai plete sau o ținută de artist. Trebuie spus că plăcerea şi talentul şi pasiunea de a cânta sunt nişte daruri pe care le vede oricine, fie pe strada ca scenă, fie pe o scenă ca viață. Filmulețe cu astfel de melodii ale muzicii stradale, cu milioane de vizualizări, abundă pe rețelele sociale.

     În cazul nostru lucrurile merg însă, mult, mult mai departe. Aducerea acestei formule muzicale pe scenă, la un nivel artistic deosebit de ridicat, duce la o ,,legitimitate” neaştepată a acestui mod de a te adresa publicului de acum. Ineditul străzii şi plăcerea de a privi şi asculta doi artişti remarcabili, cu o recuzită perfect acordată, sunt aduse subtil şi reuşit pe scenă, într-un nou tip de spectacol.

 

    Rescriu concluzia mea, destul de largă, după ultimul ropot îndelung de aplauze, adăugată pe spatele foii de hârtie dusă la spectacol:

- Oamenii trebuie iubiți chiar şi pentru răutățile lor, doar pentru că cineva dintre ei a scris cândva muzică. Şi te întrebi, ce este adevărat? Muzica şi sufletul omului sau foamea, murdăria şi lupta fiecăruia pentru a se strecura prin viață! -  

 

CRONICĂ A UNEI CĂRŢI: VIKINGII – autoare RODICA BRETIN

 

CRONICĂ A UNEI CĂRŢI: VIKINGII – autoare RODICA BRETIN

Am citit cu mare plăcere şi cu un interes intens cartea VIKINGII. Carte denumită cuprinzător şi cu o solidă acoperire, Vikingii, scrisă de către scriitoarea Rodica Bretin nu se poate citi decât rând cu rând, atent şi cu luare aminte. Scriitoarea Rodica Bretin este o autoare autentică de istorii imaginare şi, în aceeaşi măsură, de istorii reale. Pe parcursul paginilor sunt, în fapt, scrise în paralel mai multe cărți, adică mai multe şiruri de istorie, ale mai multor popoare şi teritorii nordice, trecute prin epoci diferite. Personajele răspund ideilor simple, omeneşti dar şi unor întrebări mari, universale. Nu doar eroii ci, alături, şi grupurile de oameni, populațiile, țările şi statele se mişcă şi gândesc într-o cursivitate firească. Modul de a trece totul prin jurnalul unei familii, pe care îl începe un personaj enigmatic, feminin, din afara semințiilor din nord, este uluitor, dând cărții legitimitatea unei documentări aparte. Din cei cinci ani în care a fost scrisă cartea, trei ani au fost necesari pentru documentare în țările din nordul Europei. Jurnalul acestei familii vikinge, cu sângele adunat din diverse legături sau căsătorii, unele întâmplătoare, duce doar ,,ideea” mai departe şi nu altceva. Aceea idee, a poporului viking, regăsit acum în Norvegia, Suedia, Danemarca, Islanda, Groenlanda, America de Nord dar şi Anglia, Irlanda şi teritoriile continentale nordice, începând cu Franța şi terminând cu Rusia. Până unde se duce povestea? Până la epuizarea acelui neam, ce se stinge odată cu aventura de câteva secole a dominației nordicilor, închisă aparent paradoxal în autoasimilarea şi creştinarea lor. Puterea cuvintelor şi a ideii este prezentă constant în mintea celui care citeşte cartea. Transferul de lumi, cu mii de amănunte şi cu mii de lucruri importante şi toate necesare, spre imaginația cititorului este masiv şi impresionant. Dar şi plăcut şi incitant. Probabil că această ,,carte de istorie a vikingilor”, este una dintre cele mai bine scrisă până acum. Şi, apreciez atent, se poate lua la întrecere şi cu cărțile de istorie ale şcolilor din țările nordice, enumerate mai sus. Este de asemenea şi, la o adică, un scenariu de mare succes pentru orice producție TV sau  cinematografică. Dar este, mai înainte de toate, o călătorie a minților noastre, prin lumi inimaginabil de frumoase. Ferestrele prin care priveşte cartea spre acest neam al vikingilor, cu amestecul de lucruri rele şi lucruri bune pe care le-au făcut şi le-au lăsat după ei în istorie, sunt când magice şi pilduitoare, când brutale şi înspăimântătoare. Probabil că toate semințiile care au marcat istoria lumii au fost la fel. Amprenta vikingilor este prezentă şi astăzi în cultura familiilor de popoare occidentale. Autoarea găseşte prin raționamente ştiințifice ecouri ale trecerii vikingilor în întreaga lume adiacentă occidentului. Calitatea cărții nu poate să treacă neobservată. Şi nici şi valoarea să îi fie împinsă uşor spre margine. Pasiunea scrierii şi culorile nuanțate ale textelor şi ale vieților descrise în texte, ideile, claritatea şi frumusețea cuvintelor şi frumusețea fiecărui rând de carte, arată că autoarea a reuşit să fie o mare scriitoare a noastră. Nu mă joc cu cuvintele deloc, ci încerc să am curajul de a înțelege acea ,,valoare pură” la care poate ajunge cu adevărat un scriitor.