Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 

Exercițiul unei ȋntrebări: de unde vine mierea albinelor?

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere) 

Mierea de albine este un miracol. La fiecare linguriță de miere pe care o dăruiesc limbii mele, mă mir și iarăși mă mir. Mă ȋncȃntă mierea albinelor! Ȋntrebările ce aduc exclamații și nu semnul ȋntrebării sunt și ele ȋntr-o clasă anume. De ce a trebuit să se ivească ȋn lume mierea albinelor?

Apoi mă gȃndesc că albinele doar au cules-o și i-au dat consistența de a fi accesibilă conservării şi hrănirii ei, recte a omului. Dar de fapt nimeni nu s-a gȃndit la asta. Că omul va descoperi mierea din fagurii ascunşi şi o va fura nemilos. Ȋn mod cert albinele ȋncă nu au aflat și nu vor afla vreodată ce se ȋntȃmplă cu mierea ce le dispare din stup. Dar nici ursul nu ştie ce face cȃnd pradă un stup. Ursul este un hoţ de miere mult mai vechi, faţă de hoţia recentă a omului.

Ba mai mult, imediat ce le este luată ele uită și știu doar că trebuie să ȋși refacă obligatoriu rezerva de dinainte. Ca să nu moară de foame. Ȋmi vine adesea să mă gȃndesc că albinele au o formă destul de elaborată de gȃndire şi de comunicare şi că, după prădarea cuibului de miere se instituie o mare jale ȋn oraşul lor stat, ce ţine mai multe zile! Dar de fapt nu vom şti niciodată ce se ȋntȃmplă acolo cu adevărat.

Atunci: unde să mergem pentru a afla despre miere? Mierea este ȋnainte de toate nectarul florilor. Florile sunt cele ce au hotărȃt, mai ȋnainte de apariţia albinelor, să producă nectarul. Iar albinele s-au alipit florilor, alături de alte multe specii de insecte, ȋntr-un moment al istoriei cȃnd părea prielnic să culegi nectar. Cu sute şi sute de milioane de ani ȋn urmă. De curȃnd s-a dezmeticit şi omul: că mierea este bună. Prima fabrică cu adevărat complicată din lumea vie, nu din cea minerală, este stupul albinelor. Procesarea nectarului pentru a deveni miere este mai miraculoasă decȃt mierea ȋn sine.

Nectarul este de fapt o frumusețe ȋntr-o lume a gustului. Simplul motiv şi singurul motiv pe care l-au avut florile atunci cȃnd au decis producerea nectarului a fost cel al frumuseţii. Pentru a contrazice această idee este nevoie de o anume lipsă de imaginaţie şi de incapacitatea de a vedea ȋn realitatea lor neiluzorie ideile naturii. Lumile diferite vor avea frumuseţi diferite. Trebuie să spun că fiecare simţ al omului se ȋnarmează cu frumuseţi separate şi suprapuse doar peste trupul său. Pe lanţul nevoilor nectarul atrage vietăţile capabile indirect şi inconştinet să le polenizeze. Aceasta o spune doar ştiinţa. Ȋn fapt albinele văd frumuseţea florii prin frumuseţea nectarului ȋntr-o lume a mirosului şi a gustului. Simţul văzului albinei este supra dezvoltat doar cu scopul de a distinge rapid florile după culorile lor, faţă de restul fundalului, amestecȃnd lumina din două spectre, cel vizibil şi cel ȋn infraroşu, ȋn aşa fel ȋncȃt florile devin nişte beculeţe ȋntr-un fel de ȋntunecime artificială. Astfel creşte productivitatea, albinele şi alte insecte, micşorȃnd astfel timpul de căutare a florilor. 

O albină are o frumuseţe neasemuită a trupului şi a firii. Matca, regina familiei de albine, este de o frumuseţe răpitoare. Eu nu am văzut o fiinţă mai frumoasă şi mai graţioasă decȃt matca albinelor. Va ȋntreba cineva despre cum poate fi posibil să vezi ceva aşa, dintr-un regn ȋntr-un alt regn animal? Cred că există anumite criterii universale ale frumuseţii ce nu ţin de un regn sau de o specie anume. Şi pe care orice vieţuitoare le poate pricepe fară a fi instruită.

Imaginea femeii este o frumusețe ȋntr-o lume a văzului. Frumuseţea simţurilor atingerii femeii este ulterioară şi este cea care ȋncheie ȋn fapt frumuseţea acesteia ȋntr-un vis iluzoriu.

Cum am spus: frumuseţile au fiecare lumile lor. Dacă florile au creat frumuseţe din toate punctele de vedere şi pentru recepţia tuturor simţurilor, nici specia albinelor nu s-a lăsat mai prejos şi nici specia umană. Este ȋn firea lucrurilor să se ȋntȃmple aşa. Frumuseţea florilor nu a coborȃt direct ȋn trupul femeii ci numai prin mijlocirea albinei, prin miere, adică prin nectarul produs de flori. După ce am fost atent mulţi ani la frumuseţea albinei pot să spun cu mȃna pe inimă că acolo este şi drumul pe care a coborȃt din flori frumuseţea femeii. Şi nu o spun poetic sau doar parabolic ci pe un temei serios, abordabil şi ştiinţific.

Ceea ce este uluitor ȋn concluzia acestui mic text este faptul că bărbatul nu se comportă cu mult diferit de ceea ce face o albină atunci cȃnd se afundă ȋn floare spre nectarul asuns ȋn spatele firişoarelor de polen de pe organul masculin al florii şi ȋn timp ce ea pătrunde atinge polenul ducȃndu-l pe organul feminin. Bărbatul tinde spre un loc ȋn care este ascuns nectarul dulce al femeii timp ȋn care şi drum pe care el o polenizează ȋn realitate ȋn felul său evoluat dar cu nimic diferit. Doar că bărbatul ȋşi produce polenul şi ȋl depune ȋn floarea femeii. Ce este identic ȋntre gestul albinei şi cel al bărabtului? Este faptul că fiecare face un gest datorat frumuseţii, gest care nu are scopul mişcării polenului, respectiv al spermatozoizilor, ci este determinat de o dorinţă complet diferită. Ȋn timp ce gestul aparent colateral şi indirect, cel al polenizării, respectiv cel al fecundării, este de fapt scopul real al ȋntregului demers complicat pe care l-a construit natura.  

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 

Dezvelirea femeii şi surpriza

 (fragment dintr-o carte in curs de scriere)

Femeia nu se ȋmbracă şi nu se dezbracă. Ea se ȋnveleşte şi se dezveleşte. Aceste verbe doar, sunt adecvate frumuseţii trupului ei. De ce sunt valabile doar aceste verbe? Pentru faptul că frumuseţea femeii este valabilă doar ȋn prezenţa unor priviri ce ȋi evaluează detaliile şi ȋi atribuie atributele despre care vorbim. Dacă este vorba despre acel consum. Pentru că, altfel, frumuseţea are o culisă la fel de frumosă. Frumuseţeas care nu este prezentă ȋn culise nu este prezentă nici pe scenă. Pentru bărbaţi trupul femeii este gol ȋn permanenţă, indiferent de cȃte haine ȋşi aşază femeia peste trup. Dorinţa bărbaţilor dezbracă dezvelind continuu trupul oricărei femei. Ea este o statuie gata dăltuită şi şlefuită ȋndelung, doar oficialul, or sculptorul trebuie să dea la o parte pȃnza ce ȋncă ascunde surpriza privitorului.

Gestul frizerului, teatral şi larg, binevoitor şi ȋncurajat de bacşişul ce urmează este o dezvelire de frumuseţe. El trage de sfoara unei pȃnze ce cade uşor teatral, pentru ca frumuseţea unui chip proaspăt ras sau tuns să impresioneze pe cel ce se priveşte deja ȋn oglinda frizeriei. De ce face frizerul mişcarea de a dezveli o statuie vie ȋn persoana clientului său? Pentru a conferi, printr-o analogie acceptată paradigmatic, un grad de frumuseţe necesară. Fie că este chiar frumos un chip fie că nu este, prospeţimea tunsului şi al pieptănatului ȋncă umed dau un avans spre frumuseţe.

Toţi cei care dezvelesc statui gata fabricate sau doar texte bătute cu dalta pe o placă comemorativă atribuie frumuseţe prin gestul lor de a surprinde frumuseţe. Uluirea vine şi chemată, admiraţia vine şi invitată. Iar frumuseţea, ȋn ȋntregul ei, vine şi doar pretinsă. Această ciudăţenie a frumuseţii merită o stăruinţă separată pentru a fi cȃt de cȃt ȋnţeleasă. De ce pretinderea frumuseţii pare a ȋi fi suficientă acesteia? Surprindem o femeie dezvelită şi este de ajuns ca să ni se pară frumoasă!? Ori nici nu mai cȃntărim ȋnfăţişarea ei?

Dar ce face femeia atunci cȃnd este dezvelită pentru a induce o surpriză privitorilor? Ce se petrece ȋn interiorul frumuseţii ei? Se mişcă un resort pe care nici femeia nu ȋl controlează vreodată. O mişcare bruscă ce face ca trupui ei şi privirea ei să strălucească. Pentru că acum, la dezvelire, se petrece o altă ciudăţenie a frumuseţii: mişcarea.  O fugă a acelei frumuseţi a femeii din poziţia de statuie, de neclintire, de stană - spre ceva. Nu fuga este frumoasă ci prinderea femeii ȋntr-o capcană imaginară din care ea nu scapă. Neputinţa de a mai găsi un loc ȋn care să se ascundă ȋi place bărbatului. El doreşte ca femeia să lase la o parte frica ei de a fi văzută singură, fără acea ȋnvelitoare artificială ce o ascunde. 

Aşadar femeia nu se dezbracă nici atunci cȃnd este absolut singură ci doar se dezveleşte. Ea se auto dezveleşte considerȃndu-se un mic monument de frumuseţe. Lucru valabil şi la propriu şi la figurat. Obligaţia femeii de a-şi pretinde frumuseţe şi sieşi, indiferent de părerea ce o lasă ȋn urmă frumuseţea ei, este legată de gestul dezvelirii pe care ȋl practică şi ȋn singurătatea fiinţei ei. Surpriza dezvelirii este un resort necesar oriunde ar fi femeia.