CITITORUL ŞI SCRIITORUL

CITITORUL ŞI SCRIITORUL

Un scriitor nu se adresează cititorului dintr-o perspectivă a persoanei. Adică el, de fapt consideră că toţi cititorii săi viitori sunt de faţă acum şi participă direct la ceea ce scrie. Nu există nimeni lăsat ȋn afara sincerităţii cărţii lui. Ceea ce este diferit de ideea perspectivei personale a scriitorului. Adică aici este o discuţie virtuală sinceră.

Perspectiva personală a scriitorului este contrarie prin idee: voi nu ştiţi ȋncă nimic despre ce scriu eu şi veţi afla citind. Va fi o surpriză! Nu este așa. Ficare cititor știe, cunoaște fondul oricărei cărți. Surpriza trăieşte numai dacă va rămȃne mereu o surpriză. Imediat ce s-a petrecut, surpriza moare ȋn rȃsul pe care ȋl provoacă. Eu cred că surpriza este cel mai tragic actor al vieţii oamenilor. Am cunoscut o persoană care nu putea comunica decȃt prin surprize. Obosea pe toată lumea cu asta. Cȃnd se apropia o surpriză, deja intuită, destinatarii, cei ce urmau, sărmanii, să rȃdă de să se prăpădească nu alta, deveneau trişti şi tăcuţi.

Scriitorul caută o perspectivă a ideii spre care doreşte să se ȋndrepte. El nu se gȃndeşte şi nu aşteaptă ca să fie sau să nu fie de acord cititorul cu ceea ce se afirmă prin scriere. El nu se gȃndeşte la faptul că cititorul va privi automat o afirmaţie, prin propria sa persoană şi prin propria sa experienţă, adică se va pune ȋn locul personajului sau va aplica ideea pe propria lui piele. Cum se ȋntȃmplă la ȋnmormȃntări.

Ce ȋl uimeşte pe un scriitor atunci cȃnd un citior are o reacţie? Faptul că el crede că scriitorul scrie despre sine sau că a scris cartea pentru cititorul care citeşte despre sine. Regăsirea ȋntr-o astfel de carte a cititorului este indirectă, nu directă, cum este ȋn cazul cărţilor de succes comercial. De aceea poveştile populare rezistă de mii de ani, pentru că nu au o scriitură comercială. Poveștile se pot repovesti de sute şi sute de ori. Surpriza nu este ȋn ceea ce fac sau ce spun personajele ci ȋn ceea ce ȋnţelege ascultătorul.

Dacă nu ar privi aşa lucrurile nimeni nu ar mai scrie nici un rȃnd de carte. Un scriitor doreşte ȋn primul rȃnd să afle ceea ce urmează să scrie el ȋn pagina următoare. De aceea vrea să fie scriitor. El este cel mai curios cititor. Să nu uităm că primul cititor al unei cărţi este scriitorul ȋn persoană. Dacă reuşeşte să afle ceva, ȋn aceeaşi măsură va afla şi cititorul său. Dacă nu află nimic, tot atȃt va afla şi cititorul iar cartea va fi orfană din prima ei zi. Pentru că un scriitor autentic nu are de ce să mai scrie o carte pe care o ştie deja. El ştie doar nişte fire generale dar nu are habar ce, cine, de ce, cum, cȃnd... se va ȋntȃmpla de fapt ȋn carte. Pentru a da viaţă cărţii se suflă peste fiecare cuvȃnt ȋn parte. Poate că se suflă cu duh de la Dumnezeu peste fiecare literă, recte sunet, ȋn parte. Care mai este atunci farmecul unei vieţi de scriitor dacă nu ar fi aşa? O carte se plăteşte nu numai cu timp şi cu energie ci şi cu un segment de viaţă. 

Ideile de acest fel sunt mărturisiri făcute indirect şi atent de scriitorii mari, ce au marcat lumea cu operele lor. Contează aceste lucruri? Pentru mine, da. Ca să ȋnţeleg aşa, cȃte ceva despre scriitori şi despre cărţi, dar şi despre cititori, am privit cu atenţie scrisul din spatele rȃndurilor mai multor scriitori dar predominant ale lui Jorge Luis Borges.

UNELE ADEVĂRURI VIN MAI TȂRZIU

 UNELE ADEVĂRURI VIN MAI TȂRZIU

Odată cu ȋmbătrȃnirea lor oamenii devin de nesuportat. Credeam că este doar o reacţie nejustificată şi o părere greşită a celor mai tineri, despre cum să se comporte cu cei mai ȋn vȃrstă. Dar văd că lucrurile sunt reale iar forţa care ȋi schimbă ȋn partea finală a vieţii pe oameni este una colosală şi de neoprit. Mai bine aş spune că forţa aceasta colosală nu ȋi mai schimbă şi că devin ȋncet ȋncet ceea ce sunt ei de fapt. Credeam mereu că omul bătrȃn devine ȋnţelept şi că găseşti ȋnţelegere şi ascultare atunci cȃnd te adresezi unuia ȋn vȃrstă. Dar nu este aşa. Constatarea aceasta este una dintre cele mai amare pe care o ȋncerc ȋn ultima vreme. Mă aşteptam ca prietenii şi cunoscuţii, ȋmbătrȃnind cȃte puţin, să devină mai blȃnzi şi mai calzi, mai darnici şi mai buni. De blȃndeţe nici nu poate fi adusă vorba. 

Privind inversat, spre tinereţea oamenilor, constat faptul că fiecare a ascuns tarele lui grele şi a pus ȋn fata celorlalţi o imagine convenabilă şi aşteptată, pozitivă, frumoasă; adică avantajoasă. La fel fetei de măritat fac şi oamenii, ȋn general, pe parcursul traiului lor social de mijloc. Vor să fie iubiţi şi pun la bătaie calităţi ȋnchipuite, pe care şi le doresc şi ei din partea celorlalţi. Iar pentru asta sunt dispuşi să cheltuiască resurse de tot felul. Au nevoie de putere pentru a face această autofiguraţie, putȃnd să lupte cu interiorul lor bȃntuit, ȋnsă, de acele cereri instinctuale ȋnăscute, care ȋi necăjesc toată viaţa. Ȋn momentul de ȋnceput al vieţii şi cel de mijloc omul are puterea aceasta pe care unii, destul de mulţi, nu o folosesc şi sunt dificili social pe tot parcursul vieţii lor. Desigur că mai trăiesc ȋn plus o sumă de ani cu această energie neconsumată pentru ceilalţi. Acestea sunt şi ecuaţiile matematice ale creştinismului. La a mai da cȃte ceva din traista cu puteri şi pentru ceilalţi, cei cu o soarta mai puţin norocoasă. Ne aşteptăm ca oamenii ce trăiesc vieţi mai lungi să fie răsplătiţi aşa pentru viaţa lor exemplară, cȃnd, ȋn realitate, ei au fost nişte egoişti fără pereche.  

Scăderea puterilor actoriceşti, spus la figurat, lasă cortina necăzută iar piesa jucată la liber, se extinde public acum şi ȋn culisele fiecăruia. Ce se ȋntȃmplă? Defectele nu mai pot fi ţinute aşa de uşor sub control. Cel mai răspȃndit defect şi mai covȃrşitor, care are efecte nu doar ȋn proximitatea familiei, este zgȃrcenia. O seamă dintre oameni au această umbră asupra caracterului lor, fiind ceva foarte aproape de instinctele de jos, adică de teama de foame şi de teama de moarte.

Amatorul de  chilipiruri este un zgȃrcit devenit acum şi lacom, nici decum un om cuminte şi cumpătat care economiseşte. Pe măsură ce ȋmbătrȃnesc mulţi dintre oameni devin obsedaţi de această boală. Şi contrar dorinţei de agoniseală ei devin mai săraci pentru că fac la fel celui din proverbul cu făina şi tărȃţele.

Mascarea zgȃrceniei duce, inevitabil, spre răutate, prin teama de a nu fi folosiţi, păcăliţi sau dezavantajaţi pe nedrept. Lupta pentru propria dreptate, mascată de o altă luptă, una pretinsă pentru dreptate ȋn general, bazată de fapt pe frica de a nu pierde cumva un bănuţ devine o comedie grotescă ȋn faţa celorlalţi, din jur. Iar manifestarea unui astfel de om devine manifestarea unui om prost. 

Zgȃrcenia, răutatea şi prostia devin acum fireşti, ȋn acest lanţ umblător, cȃnd multă vreme se vedeau din afară doar tentative ale acestor mici broaşte rȃioase, scăpate din buzunare, cȃnd şi cȃnd...