duminică, 8 ianuarie 2017

Despre ,,monologişti”



Despre ,,monologişti”


Monologul este o stare de boală. Monologiştii sunt un fel de oameni bolnavi, nu sunt doar nişte adversari crunți ai dialogului.
Timpul petrecut ȋmpreună cu ei se ȋmparte cam așa:
- 95% din timp vorbesc ei despre ei. Nu sunt sigur dacă vorbesc sau ȋți vorbesc, de aceea spun că vorbesc. Afli tot ceea ce se petrece cu sufletul lor, dacă ști să citești printre rȃnduri.
- 4 % din timp ȋți pun ȋntrebări lapidare despre tine și ai tăi. Ca și cum și-ar aminti brusc că au uitat ceva. Dar la fel de repede ȋți dau impresia că au uitat iarăși ceva anume și nu te mai ascultă dacă ai vrea să le răspunzi.
- 1% din timp ȋți este alocat ca să spui și tu ceva, dar cel mult poți ȋncuviința, pentru că ei știu deja răspunsul tău și trec la altceva, foarte interesant pentru gȃndire, ȋn general, sau foare important pentru ei, ȋn particular.
Din cȃnd ȋn cȃnd, atunci cȃnd cred că spun ceva de un umor irezistibil, se opresc și așteaptă ca tu, să nu rȃzi ci să izbuncnești ȋn rȃs, privindu-te șmecherește. Dar nu ai timp, pentru că se pornesc ei să rȃdă ȋn niște hohote vijelioase și crescȃnde. Te urmăresc, totuși, și pe tine, să vadă dacă ai prins șpilul și dacă te lăfăi și tu ȋn acea veselie incendiară pe care, de fapt, ca să fim sinceri, după părerea lor tu o primești pe gratis.
Pentru tine este mai degrabă o nedumerire și rȃzi și tu ca un nătȃng, ȋntrebȃndu-te cum de nu ai prins firul comic al relatării. Dacă nu o faci, ai șanse să fii cam mototol la minte, din punctual lor de vedere. Ei rȃd scuturȃndu-se, desenȃnd pe loc un tablou uimitor, parcă ȋnviorați de efectul glumei asupra tuturor, aducȃnd un fel de voioșie pentru care ȋncerci să ȋi scuzi pentru ȋntregul lor spectacol.
Ȋți vine să ȋi invidiezi pentru fericirea lor verbală. Cura de rȃs face bine la sănătate. Asta este important, cel mai important. Dar tu nu poţi râde cu adevărat. Țotuși, ți se pare că ceva nu este ȋn ordine.
Gândindu-te la ei, te ȋntrebi: o fi un ciudat egoism, o nepăsare, o părere ȋnfiorător de bună despre sine?
Ce o fi oare?
Monologul, metoda lor de a discuta mult și pe larg cu cei pe care ȋi ȋntȃlnesc ȋi face veseli și le aduce un tonus excelent. Este greu ca tu să le spui clar și pe față aceste rȃnduri de text pe care le-am scris despre situație. Dar, la ce să faci asta? Cum să strecori o cȃt de firavă idee ȋn timpul de 1%  acordat ție, cu atȃta mărinimie! Hai să zicem că ar asculta cumva, ceea ce mă ȋndoiesc că este posibil. Surpriza cea mare va fi că nu ar crede nimic.

Dacă ar citi acest text, care are o valabilitate generală despre monologul uman și nu se referă strict la ei, risc să pierd și frumoasele lor monologuri. Nemulțumitului i se ia darul.

duminică, 1 ianuarie 2017

Schița unui roman încă imposibil de scris: Frumoasele din vise




Schița unui roman încă imposibil de scris: Frumoasele din vise

Autor: Cornel Mărginean

Prima dată l-am cunoscut pe Jorge Luis Borges. Nu l-am cunoscut ȋntr-o librărie, cum s-ar fi cuvenit, loc ȋn care calc adesea, ci ȋn aeroportul internațional Avram Iancu din Cluj. Nu direct, ci printr-un intermediar. O carte din raftul rotitor de cărți, supuse vânzărilor de ocazie, alături de reviste şi ziare, de lȃngă dulapul frigorific cu răcoritoare. Eram în așteptarea unui avion spre concediu. Cartea ce mi-a atras atenția se numea Cȃntărețul de tango şi era scrisă de Tomas Eloy Martinez. Am citit-o cu o înfrigurare curioasă în următoarele şapte zile petrecute pe malul Mediteranei.

Acolo am aflat de uluitoarea lume a Americii latine. Nu una de pe pămȃnt, reală, ci una din mințile mari, dar alunecoase, ale scriitorilor săi. Am devenit un cititior al cărților lui Borges, unul ce îi citește cu creionul ȋn mȃnă fiecare rȃnd. Eseurile lui sunt, probabil, cele mai uluitoare texte scrise vreodată de către un scriitor. După cȃţiva ani, cu atenţia devenită trează, dar nu decis să devin un cititor anume al romanelor realismului magic sudamerican, am dat întâmplător, iarăşi, ȋn raftul unui supermarket, peste o altă carte, a unui alt scriitor sudamerican, pe nume Gabriel Garcia Marquez, Povestea tȃrfelor mele triste. Ȋn vreme ce Luis Borges nu câştigase premiul Nobel pentru literatură, spre dezamăgirea mea, Garcia Marquez l-a cȃștigat ȋn anul 1982, cu romanul Un veac de singurătate, roman pe care l-am citit cu sufletul la gură. Ştiam de aceşti scriitori şi încă de mulţi alţii, de pe continentul lor exotic, dar niciodată nu m-am gândit că voi deveni atât de ataşat de ei.

Intrigat de povestea din cartea Povestea tȃrfelor mele triste am citit imediat mai multe cărți ale lui Gabriel Garcia Marquez. Ȋntr-una dintre ele, Douăsprezece povestiri călătoare, am găsit o nuvelă despre o călătorie a sa cu avionul, dinspre Europa spre America, ȋn care avusese șansa să privească opt ore o tȃnără frumoasă, așezată alături, ce dormise necurmat de la urcare și pȃnă la coborȃrea din avion. ,,Dintotdeauna am fost încredinţat că nu există nimic mai frumos pe lume decât o femeie frumoasă...” ,,E femeia cea mai frumoasă pe care au văzut-o în viaţa mea.” A fost atât de impresionat, atât de fără drept de apel, încât a trăit alături de frumoasa adormită o dură, scurtă şi ciudată poveste de dragoste. Titlul nuvelei este cât se poate de sugestiv: Avionul frumoasei adormite.
La începutul cărții despre tȃrfele sale triste lasă o referire discretă spre o altă carte, din care citează: ,,Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi altceva de felul acesta.“ (Yasunari Kawabata - Frumoasele adormite)
Gabriel Garcia Marquez face, în 1982, în rândurile nuvelei Avionul frumoasei adormite, o referire şi mai directă la o carte a acelui scriitor japonez, pe care o citise şi în care acesta se oprise la incredibilul subiect. Adică la scriitorul Yasunari Kawabata, un alt deținător al premiului Nobel pentru literatură, și la cartea lui celebră, scrisă în anul 1960, Frumoasele adormite sau Casa frumoaselor adormite..

Inevitabil, am căutat şi am citit și cartea Frumoasele adormite pentru că eram curios şi pentru că îmi era necesar să ȋnțeleg cȃt mai mult din această enigmă a experimentului adormirii și somnului asistat al acelor fete frumoase. Probabil că și Garcia Marquez a trecut prin uluirea de a citi despre această experiență aproape științifică și greu de pătruns a somnului tinerelor. Bătrânei, aparent blajini dar bogaţi, cu simţurile sexuale anchilozate de timp dar nu şi adormite în minţile lor triste, sunt culcaţi, contra cost, în aceleaşi paturi luminate din tavan, cu fete tinere, virgine, goale, frumoase şi adormite cu pastile suficient de puternice. Ce vor face aceştia, într-o noapte întreagă, alături de trupurile vii dar inconştiente ale copilelor?
Gabriel Garcia Marquez revine asupra subiectului ȋn două texte ale operei sale. Ȋn ambele povestește la persoana întâi. Nu lasă pe altcineva să trăiască, chiar și fictiv, o experiență atȃt de rară și delicioasă. Kawabata nu pune, însă, problema la fel. Scrisul lui arid şi scurtat, nu satisface gustul occidental, cel al implicării scriitorului şi al cititorului. Ideea este cu adevărat ieşită din comun. Însă este o idee japoneză şi rămâne o idee japoneză.

Oricare dintre cititori are o problemă atunci cȃnd ȋi place mult o carte. Ȋși pune ȋntrebări de genul: o fi adevărat ceea ce se scrie aici, chiar a trăit cineva aceste ȋntȃmplări, cȃt este imaginație și cȃt este o realitate povestită? Autorul cărții o fi avut, oare, un contact nemijlocit cu ceva povestit ȋn carte sau doar a auzit și el despre o astfel de poveste?
Pe diverse bloguri ale Internetului sunt comentarii ale acestor trei povestiri dar nu par toate a fi niște comentarii consistente. Bărbaţii nu prea lasă comentarii iar femeilor li se par niște ciudățenii. Este firesc. O femeie obişnuită, nu are cum vedea ceva mai mult decât nostim ȋntr-o astfel de legătură. Aceasta a fost prima impresie, după căutările de comentarii de pe Internet.
Ce pot să vadă niște barbaţi ȋn vȃrstă ȋn acele trupuri goale și neȋncepute ȋncă sexual? Acelea ale unor fete ce dorm și nu știu nimic din ceea ce se petrece cu ele. De fap nu se petrece nimic. Totul are loc doar ȋn simțurile celui care se uită și care ȋși aduce gȃndurile spre ceea ce privește.

Şi totuşi, fetele adormite visează. Straniul lor răspuns, greu de priceput, vine din neputinţa obositoare de a se trezi. Ele se sucesc în pat şi se ghemuiesc ori se destind încercând să participe la ceva ce nu le lasă să doarmă, aşa cum un ţânţar poate deranja somnul cel mai statornic. Sunt încătuşate acolo în adânc, în somnul lor aparent liber, nevinovat.  
Mai sunt şi un alt fel de comentarii, uluitoare, ale cititorilor, ale celor care au fost marcaţi de acest subiect neobişnuit. Femeile au vise în urma lecturii, vise în care se văd dormind goale şi mâini neştiute la caută şi le strâng sânii, ori le pipăie coapsele şi simt priviri asupra lor. Se trezesc şi caută în jur, să vadă dacă cineva le-a prins în palme sânii, dar nu reuşesc să afle dacă doar au visat sau, la fel unui vizitator - zburător, cineva le-a însoţit fizic întreaga noapte. Dimineaţa, au convingerea că au fost vizitate şi simt o stare de uşoară excitaţie, neclară şi secretă.
Un vis ciudat este şi cel al cititorului bărbat, ce doarme el însuşi în vis şi în patul său o tânără frumoasă îl priveşte trează şi încearcă să îl trezească. El o vede într-un vis al somului din visul prim, cel în care visează în realitate şi o vede pe fata frumoasă din două pespective, de undeva din exteriorul cadrului, o vede cu uimire, goală şi dornică, şi apoi prim mijirea ochilor lui, din somnul din care încearcă neputincios să se trezească. Îi vede faţa, ochii, buzele şi îi simte suflarea caldă, apropiată.
Aceste două paragrafe, scrise mai sus, sunt doar scrieri despre visele femeilor și despre visele bărbaților. Visele lor au un sȃmbure bine ferecat de către specia umană, ce poate să devină cȃndva un roman uluitor, unul atractiv. Pentru aceste două pasaje, ce nu trebuie să fie uitate, să se piardă, am scris acest text amestecat: ȋntre critică literară, eseu, proză și reflexie. Este vorba doar despre cȃteva vise nevinovate şi imposibil de evitat, a căror trăire este descrisă, ȋnsă cu o dificultate extremă, pentru că aceste vise nu pot fi ținute minte. Despre ce? Despre o poftă de viață și despre o necurmată căutare a vieții, vise ce fac o breșă ȋntr-o zonă de neatins a firii oamenilor, visele lor neoprite fiziologic dar oprite moral, despre o cealaltă a lor jumătate, ȋn care se regăsesc ei ȋnșiși.

Nici Kawabata și nici Marquez nu se obosesc să deznoade interiorul neputincios al fetelor adormite. Sunt surescitați și bucuroși de masa lor copioasă și ȋntinsă atȃt de darnic și totuși atȃt de împiedicată, de blocată în condițiile impuse de joc. Cine sunt ființele ascunse ȋn spatele acestor scenarii de vis? Sunt două matroane anoste, hȃrșite ȋn lumea trupurilor ce se vȃnd oricui. Ele dopează fetele ca și cum ar ȋndesa niște rațe pentru ȋngrășare. Banii sunt cei care inventează jocul și banii sunt cei care trebuiesc eliminați printr-o atribuire directă, nemijlocită, a viselor.

Pot fi atribuite ȋn mod gratuit vise oamenilor? Se pot atribui liber unor personaje ale căror vise să se amestece apoi cu visele cititorilor unor cărți. Procedura este în firea lucrurilor. Ei vor visa, cu toţii, rolul personajului principal. Dar personajul principal doreşte să joace ambele roluri. Şi cel de a dormi gol şi să fie asistat de un exemplar reuşit al sexului opus şi să asiste el însuşi un exemplar reuşit al sexului opus care doarme în pielea goală.Nu este un lucru greu de obţinut. Ce nu se poate întâmpla într-un vis? Orice. Pe de altă parte, faptul de a fi gol, lipsit de artificialele acoperişuri textile, este de la mama natură dat iar faptul de a dormi, lipsind cu totul din lume, este tot de la mama natură dat. Nu a privit aşa Adam pe frumoasa lui Evă, în grădina Raiului? Fără ca Eva să se ascundă de privirile lui Adam. Aşa cum leoaica nu pare de loc ruşinată de goliciunea ei pe care leul, în aparenţă, o ignoră.
Aşadar, ambele stări, atât de incredibile pentru cititori, sunt, de fapt, simple şi fireşti doar că nu mai sunt accesibile în lumea socială a oamenilor. Ceea ce este mai greu a deveni, este acel exemplar reuşit fizic al speciei umane. Marquez se minunează în faţa picioarelor copilei, lungi lungi, curbate dulce, colorate în cele mai frumoase culori ale pielii, cu un miros natural atât de plăcut. Kawabata este impresionat şi ademenit de sânii frumos sculptaţi ai fetelor şi de buzele lor cărnoase, îndrăzneţe, pe care ţine permanent şi excitat, o lupă imaginară.

Cum se desfăşoară unul dintre infinitele vise ale unei femei? O ușă ce se deschide și se ȋnchide fără a o putea controla cineva. Este ușa camerei ȋn care doarme, ȋntinsă larg răsturnat, pe un pat. Nu este altceva acolo, nici un alt obiect, doar patul desfăcut, cu o ȋnvelitore albă, netedă.  Geamurile sunt larg deschise și o lumină albă pătrunde de peste tot și acoperă trupul gol, neȋnfășurat al acesteia. Lumina se topește ȋncet și se simte căzută ȋntr-un hău ce o doare. Nu este singură, prin ușă ies și ȋntră bărbați ce o privesc și se minuneaza de goliciunea ei. Sȃnii ȋi sunt mȃngȃiați și măsurați de palmele lor multiple. Ar dori să fie un singur bărbat acolo și uneori ar dori ca acesta să plece și să fie un altul ce cȃndva a dorit-o. Nu se poate trezi să decidă ea care dintre acei bărbați să ȋi privească trupul lăsat acum discreției lor, abandonat ȋn acea lumină puternică.
Cum se desfăşoară unul dintre infinitele vise ale unui bărbat? Patul lui, cel ȋn care doarme, este străjuit de două fotolii. Unul aflat aproape, pe care stă cocoțată și neastȃmpărată o fată tȃnără, al cărui trup neasemuit de frumos, se lasă privit. Pe celălalt fotoliu, mai ȋndepărtat, șade mama fetei tinere, goală și ea, la fel de frumoasă dar veştejită pe alocuri, atentă la gesturile fetei tinere și ȋncercȃnd să corecteze, să ȋi explice acesteia ce să nu arate, ce să nu atingă la bărbatul ce doarme și visează. Bărbatul le privește, ȋn visul său,  pe cele două femei și nu știe care este sensul libertății lui de a le vedea și de a le avea ȋn preajmă.    

De ce oare acest subiect este citit cu atâta uimire şi cu atâta atenţie de către cititorii din întreaga lume? O explicaţie o dă însăşi Kawabata: ,,Sânii fetei aveau o formă frumoasă. Bătrânul se tot întreba de ce, dintre toate animalele, numai la femeie sânii au căpătat o formă atât de frumoasă odată cu evoluţia umanităţii. Iar faptul acesta, că sânii femeii au devenit atât de frumoşi, nu este oare o victorie strălucitoare a istoriei umanităţii.”
Nu sunt convins că, un lup filozof, ce admiră meditativ țȃțele unei lupoaice frumoase, ar avea o părere diferită despre performanțele estetice ale speciei sale.

Femeia adormită, este femeia care tace, este jumătatea de femeie care este privită fizic în întregime, fără să se poată feri de privirile bărbatului. Ea ţine ochii închişi, rămași la fel de frumoşi şi închişi pentru că sunt completaţi acum de goliciunea totală, mult mai nefastă pentru un bărbat decât privirea ei, oricât de pătrunzătoare ar fi. Odată cu tăcerea şi cu nuanţele ascunse de către ochii ei cei închişi, dormind, rămâne pentru recepţia fiinţei unei femei, din partea unui bărbat, partea ei bună, partea ei ce poate fi idealizată. Natura speciei umane se străduieşte să perfecţioneze femeia, îi dedică cele mai mari descoperiri ale liniei geometrice, a formei, culorii. De ce s-a străduit natura să producă cei mai frumoşi sâni posibili pentru femeia omului, dintre toate mamiferele, dintre toate animalele? Probabil, pentru a compensa ceea ce este urât şi adus zestre de către dezvoltarea intelectului lor, atât în bărbat cât şi în femeie. Specia umană, la nivelul său global, cel de a-şi asigura persistenţa, este cea împăciuitoare. Bărbatului îi cere implacabil să accepte femeia, contrar răutăţilor lui, iar femeii îi cere, la fel de implacabil, să se ofere bărbatului, contrar răutăţilor ei. Gabriel Garcia Marquez este deschis acestor idei pe care le priveşte cu har şi din mai multe puncte de vedere. El vede ȋn tristețea tȃrfelor ce i-au colonizat existenţa un imens realism al vieții, unul urȃt și neȋnduplecat, steril și invincibil în faţa vreunei forțe a binelui teoretic.

Femeile ce păşesc pe scenele modei sunt, într-un anume fel, ameninţate şi ele de o astfel de neputinţă, ca şi cea a frumoaselor adormite. Este, în realitate, o neputinţă salvatoare, o desăvârşire. Ele sunt mute. Nu vorbesc, prin tipicul fortuit al scenariului. Sunt ca într-un fel de somn al cuvintelor. Sunt frumoase, tinere, aproape despuiate. Ceea ce pot face ca să se definească constă în mişcarea şi mai ales în atitudinea corpului lor. Atitudinea frumoaselor adormite este cea care nu a putut fi adormită de către nici unul dintre cei doi scriitori magistrali. Somnul a lăsat trupurilor ceva din viul lor încordat şi previzibil, în care un bărbat subînţelege întregul lor arsenal, ȋntregul lor gabaj senzual, sexual. Tăcerea gurii şi tăcerea ochilor este darul pe care îl aşteaptă un bărbat din partea unei femei, cu cât mai frumoasă cu atât mai bine.
Femeile din visele bărbaţilor tac. Femeile din visele bărbaţilor nu privesc. Ele nu sunt adormite în vise, îşi pot deschide ochii şi pot rosti cuvinte, câte vor, dar nimeni nu le ascultă şi nimeni nu le admiră ochii. Există ȋn acele vise ceva mult mai mult decât atât. Trupurile lor nu mai sunt condiţionate în visele bărbaţilor, prin şi de conţinutul lor în informaţii umane, sociale. Este condamnabilă dorinţa bărbaţilor de a uita despre sensul social al femeii? Ei preferă, la fel acelor bătrȃni, personajele acestor cărți, să uite ce vorbesc și să uite de ce vorbesc femeile. Amintirile bărbaților ȋn vȃrstă despre femeile din viața lor sunt pătate toate de comunicarea animală, de limitele pe care viața, căutând libertate, şi le permite tuturor vieţuitoarelor ei.
Limbajul are o parte a sa frumoasă, sublimă, atunci cȃnd se substituie raiului și blȃndeții. Are, ȋnsă, și o parte urȃtă, legată de iad și de luptă ȋntre jumătățile sociale ale speciilor animale.

Ce este universal și ce este de nestăvilit ȋn aceste trei povestiri din cărți aproape nefirești? Nu bătrȃnețea protagoniștilor masculini și nici lanțurile aruncate peste simțurile fetelor ce dorm goale, oricȃt ar fi ele de frumoase și de neprihănite. Nu este decȃt o atracție a ineditului toată descrierea trupurilor după care jinduiesc bărbații, toată viața lor, să le privească pe ȋndelete, oriunde şi în oricare dintre părţile şi ungherele corpului, nestresați de dorințele lor fizice și ȋn voie. Nu este posibil ca un bărbat să asiste la somnul unei frumoase adormite și complet despuiate și ca el să nu se ȋndrăgostească, ȋn cele din urmă, de acea ființă. Face parte din firea lucrurilor ca aceasta să se ȋntȃmple. Geniul acestor scriitori a devenit doar o mică unealtă ȋn raport cu acest adevăr valabil de la ȋnceputul vremurilor. De data aceasta imaginația bărbatului se va deschide și va plăsmui, idealizȃnd, ceva ce nu are nici o legătură cu trăsăturile interioare ale acelei tinere. Nici nu contează acest aspect pentru el. Nici nu dorește ca acea țintă expresă a dorinței lui să posede ceva anume, vreuna dintre laturile psihologice, bune sau rele, ale femeilor. Vrea ca un burete să șteargă orice idee despre un intelect și să lase acolo o pagină albă, pură, pe care să scrie el ceva sau să nu scrie nimic. Această liniște, ce ȋnconjoară un trup de femeie adormit, este melanjul ȋn care cade prins un bărbat și ȋn acea liniște se petrece atracția lui spre a privi acele locuri nepermise altfel, ascunse privirilor, acel conținut din care se formează o rușine omenească. O face pentru a putea încasa, astfel, adevărul neruşinat ce leagă fiinţele umane, barbat şi femeie.

Distanţa extremă folosită de textul romanului lui Kawabata, aceea dintre un bătrȃn neputincios, dar nu chiar, și o fată tȃnără, dar deja ȋn pȃrgă, nu stă ȋn picioare ȋn fața nici unui cititor, fie bărbat, fie  femeie. Nici Garcia Marquez nu se lasă mai prejos. Bătrȃnul său personaj este o excepție sexuală nemaivăzută iar tȃnăra fată poate face oricȃnd copii, la o adică. Ambii scriitori universalizează şi ideea şi circumstanţele, pentru că vin în întîmpinarea cititorilor, deja copţi demult, unii, şi scuturaţi pentru totdeauna, alţii. Pentru că nici un cititor nu acceptă ca el să nu poată fi pus ȋn ipostaza de a fi prezent ȋn cartea pe care o citeşte şi pe care o trăieşte, citind-o.

Ce se petrece ȋn atmosfera unei camere ȋn care, pe un pat doarme o tȃnără frumoasă, fecioară, goală? Este un mister la care aderă dezarmaţi ambii scriitori și pe care ȋncearcă să ȋl descifreze prin folosirea a tot felul de chei ce se dovedesc, pȃnă la urmă, a fi iluzorii. Nu folosesc la nimic toate căutările lor emoţionante. Mirosul de piele tȃnără, aromele aducătoare de pofte trupești, sfȃrcuri rumene și tari, imaginații ale jocurilor de atracție, puful abea bănuit al cutelor neuzate încă de pipăieli şi de sudoare, apă şi săpun ori tentația adulterului, buzele coapte și răscoapte, amintiri ale unor tentaţii din vremuri trecute, perversiuni încercate în treacăt sau în joacă, toate cad ȋn comparație cu vraja de neȋnțeles pe care o induce aura trupurilor copilelor adormite. Este ceva ce aparţine unei alte lumi, ceva presărat pe acel pat care nici nu contează ca şi mobilier simbolic, cum de atâtea ori a contat în scrieri celebre. Acum nu contează un trup culcat ce doarme, ci contează somnul lui. Şi mai contează curăţenia fecioarei neîncepute, ce nu lasă nici măcar unei haine loc să se aşeze pe deasupra trupului său.

Este posibil, oare, să se găsească vreo cale spre înţelesul ascuns al acestor cărţi ieşite din comun? Pentru că, în realitate, ambii autori nu au ştiut cum să le gestioneze sfârşitul. Pe bună dreptate. Subiectul depăşeşte orice poveste, oricât de bine ticluită, a unui scriitor.
Una dintre căi este umilitor de simplă şi de posibilă. Întregul motor al acestor povestiri se bazează nu pe frumuseţea goliciunii femeii, a cărei frumusețe reală rămȃne discutabilă, ci pe ceea ce se poate face cu acea goliciune, lucru ştiut de către toţi bărbaţii dar şi de către toate femeile. 
O altă cale, este atât de frumoasă încât devine teoretică şi de neatins pentru firea, îndeobşte urâtă, a oamenilor. Din acel conţinut al unei sfinţenii a copilelor, despre care nu vorbeşte deschis nimeni, în nici una dintre cărţi, şi nici nu are cum vorbi cu uşurinţă, se cerne, totuşi, ceva miraculos, şi păcătos deasemeni, ceva care este cu mult deasupra unui comerţ sexual simplu şi lacom, pentru plăcere şi pentru bani. Şi chiar deasupra unui comerţ nevinovat de a scrie, a tipări şi a vinde cărţi care apoi să devină celebre. Acest paradox, vizibil şi deranjant din punct de vedere literar, lasă în urmă o dâră groasă de efemer.

Fetele frumoase sunt acolo, captive în visele din somnul lor şi se foiesc mute spre lumea de afară. Doar visele lor sunt înlănţuite prometeic şi definitiv şi nimeni nu poate ajunge acolo vreodată. Din punctul lor de vedere, ca şi fiinţe umane demne de o compasiune sinceră, ar putea exista pentru ele un unic adevăr. Iar acel adevăr se cuvine a fi găsit pȃnă la urmă. Sau măcar a fi căutat.



(Text scris pentru o antologie literară, 16 - 20. decembrie 2016)

,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”? - II

Aceste text a fost scris ca şi comentariu la textul: ,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”?

Vă spun ,,La mulţi ani”, chiar dacă mă adresez doar unui cod, ,,ch”, acest cod are în spate un om căruia îi doresc toate cele bune. Intelectual, nu-i de ici de colo, să te intereseze acest amănunt şi să îl trimiţi unuia care a scris cândva un text despre acest amănunt al limbii: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/fara-dar-si-poate

Limba este o chestiune la fel de ştiinţifică pe cât este şi de sufletească, nu scriu spirituală. Atât de încâlcită încât cred că este cel mai sigur loc unde se poate vedea partea ,,sacră” a oamenilor. Totul, dar absolut totul, este depozitat în limbă. Cea mai emoţionantă lumină din om dar şi cea mai murdară.
Am citit cu repeziciune articolul pe care l-aţi indicat şi m-am trezit apoi că am început anul 2017 cu o cercetare documentară asupra expresiei ,,fără doar şi poate”. Am căutat şi citit şi referirile din articol legate de utilizarea defectuoasă a expresiei.

Cred că problema se ridică la nivelul unui terţ ideatic, inclus aici. Adică nu are atât de mare importanţă o variantă sau alta, pentru că expresiile sunt ca şi nişte mici muzici pe care oamenii, oricum, le receptează ca şi cum ar fi nişte zâmbete ori încruntături ale interlocutorilor. Aceste nuanţe ţin de o nevoie de claritate logică pentru cei care spun ,,dar” în loc de ,,doar” şi o fac pentru ei, nu pentru a schimba limba. 
Nu pot să nu fiu de acord cu demonstraţia din articol cu privire la originea expresiei şi la faptul că dezacordul care se resimte este datorat modificărilor de înţeles ale cuvintelor ce au survenit în două secole, cele ce au trecut de când a fost creată expresia. Se susţine faptul că sensurile iniţiale ale cuvâtului ,,doar” erau cele de incertitudine şi posibil iar sensul restrictiv al cuvântului ,,doar” este recent şi nu a fost cunoscut de cei care au fabricat expresia. Din acest punct de vedere contribuţia acestui articol asupra dilemei este salutară şi sunt bucuros să aflu aceste lucruri despre cuvântul ,,doar”. 

Întrebarea terţă, inclusă, se referă la altceva:
 - Cine face limba?
Înterbările imediate vor fi:
- Poporul sau Academia?  - Scriitorii sau Universitarii?
Cred că aceste întrebări sunt greu de lămurit dar m-am ales cu ele...

O întrebare ajutătoare şi similară este:
- Cine naşte copilul?
Cu subîntrebarea firească:
-Mama sau medicul de gardă?
Surpriza vine din faptul că nici unul: Mama este cea care participă nemijlocit la naştere iar medicul este cel ce asistă nemijlocit la naştere. Dar cel care se naşte, singur şi în sinea lui cea mai deplină este copilul.
Nu este posibilă o naştere din afară ci doar una din interior (în care cel singur iese la lumina zilei - el vrea, el porneşte şi el este ajutat să ajungă).

Aşa se petrec lucrurile şi cu limba. Oamenii (poporul) o vorbesc pentru că au nevoie de comunicare iar teoreticienii o îngrijesc pentru că asta le este profesia (chiar şi pasiunea uneori) dar nimeni nu are acces la fabricarea cuvintelor. Locul unde se crează cuvintele, expresiile, înţelesurile, semnificaţiile, etc este un fel de nor aflat deasupra lumii dar datorat fiecăruia şi tuturor în acelaşi timp, o sinergie uriaşă, naţională, din care se coagulează pic cu pic ceea ce devine apoi limba vorbită, recte limba literară după şlefuire şi cea oficială după spălare şi apretare. Toate influenţele, cauzele, conjuncturile, înnoirile, dezvoltările, inovaţiile, justificările, aparenţele şi încă o sumă mare de criterii se amestecă în acest creuzet uriaş şi în urma fierberii ies cuvinte noi ori modificate pe care nu le poate opri nimeni.

De aceea dreptatea cred că este pe la mijloc.
,,Fără doar şi poate" îşi continuă viaţa sa istorică încă multă vreme iar ,,fară dar şi poate” nu poate fi oprit şi apare în limbaj, folosit: de la doctorul în ştiinţe la simplul individ social. Motivele invocate pentru a critica prezenţa expresiei ,,fără dar şi poate”, în favoarea vechii expresii ,,fără doar şi poate” sunt chiar cele ce vor face să trăiască pe mai departe ambele expresii. Dacă îi găsesc articolului scris, cel la care m-aţi trimis să îl citesc, frumos şi elegant şi documentat, poate puţin prea sigur de sine, o fisură mică, aceasta este, cea care generalizează situaţia şi obligă la această reflexie pseudoştiinţifică, desigur dezbătută în lumea lingviştilor de multe secole, despre cine stă în spatele limbii, oul sau găina?  (Se apreciază filozofic şi se ştie că găina nu este altceva decât drumul de la un ou la un următor ou, ceea ce pune pe gânduri pe oricine.)
Limba încă uimeşte cu faptele ei, uneori inexplicabile, revoltătoare pentru cei care o îngrijesc. Dar prezente şi ireversibile. 

(Vă mulţumesc pentru prezenţa pe blog. Acum îmi dau seama ca în anul 2016 nu am postat nici măcar o literă. Nu este ceva cu care să mă laud.
Voi posta acest text şi la comentariile textului, ca şi un fel de răspuns, dar şi ca text de sine stătător cu denumirea: ,,Fără doar şi poate” sau ,,Fără dar şi poate”? II)