Somnul din biserică

Adormirea în liniştea bisericii, singure, poate fi o încercare grea din partea interiorului unui om sau poate fi o clipă de mers spre rai. Sau poate fi un vis al unor gânduri obosite.

Rugăciunea şi somnul se potrivesc oare? Să fie o separaţie obligatorie între acestea? Ori rugăciune şi trezire, ori somn cu uitare?

A cui este aţipirea cea scurtă, de câteva clipe poate, ce se strecoară între cuvintele rugăciunii? A omului, a firii, a răului sau a lumii fireşti?

Într-o seară, cândva, am poposit singur în biserica unei mănăstiri. Două măicuţe cântau încet şi duios. Atât de încet şi atât de duios de parcă se auzeau doar păsărele cântând. Liniştea era aşa de adâncă şi de grea, încât după un timp am adormit parcă, plecând înspre acel loc de unde se auzea cântecul.

Tânjesc, uneori, după acele clipe. Mi le amintesc ca pe ceva presus.

Sunt singur în biserica din staţiunea Furka, staţiunea ce are în braţe ,,golful cald”, anume săpat după forma unei furci, pentru îmbăierea zeilor de dincolo de ape, cei de pe muntele Olimp. La început credeam că este o poveste frumoasă, este o idee teoretică, însă îmbăierea în apele golfului nu este una firească. După ani de petrecere a concediului aici am devenit convins de adevărul sublimului acestor ape.

După amiaza petrec un mic răgaz în biserică. Căldura de afară devine determinantă, sunt orele de ascundere şi de somn ale localnicilor. Noi, cei din nord, unii preferăm să aşteptăm pitiţi, trecerea amiezii.

Ascult liniştea icoanelor şi le privesc cu gândul la întrebări. Uneori aţipesc pentru momente sau minute şi liniştea mă fură, uitând. 

Îmi amintesc despre strădaniile sfinţilor părinţi de a se împotrivi somnului. Acel somn era privit ca o încercare însumată celorlate, încercări ce odată trecute călesc voinţa supravieţuirii spirituale. Privesc chipurile sfinţilor părinţi şi îi admir pentru luptele lor date cu toate ispitele omeneşti. Ei nu au rămas anonimi.

Înţeleg despre somn că va rămâne pentru om un drum necunoscut. Iar pacea acestui drum nu este negativă, cum liniştea din clipele unei sporadice aţipiri într-o biserică pot fi o doar o mică mângâiere a sufletului.

Cele trei pietre

Este prea superficial a crede că omul nu este, la rândul său, o componentă directă a Realităţii, cu acele atribute informaţionale care îl leagă nemijlocit de ceea ce poate fi o ascundere a miezului informaţioal al acesteia. Trei atribute, ce ne par simple stări sociale şi psihologice ale minţii şi sufletului său, sunt de fapt trei pivoţi înfipţi adânc în altceva decât se consideră. Existenţa, prin bănuirea descinderii acesteia din Realitate, este reperul de bază al vieţii prin trei atribute ce permit accesul spre sensul trăit al acestei existenţe. Acestea sunt iubirea, tristeţea şi supărarea, cu întregul lor înveliş format din celelalte stări ale firii umane.

Realitatea nu este, nici măcar în închipuire, substanţă, energie, timp sau spaţiu. Este acea existenţă păstrată în informaţie, a cărei cunoaştere este posibilă. Firescul de a nu cunoaşte acea informaţie, existentă dar nealcătuită de om şi neîntemeiată încă într-o minte este lumea în care ne petrecem noi vieţile.

Iubirea dintre un om şi un alt om este, în cel din urmă înţeles, o validare obligatorie din exteriorul relativ fiecăruia şi o validare reciprocă a existenţei fiecăruia dintre aceştia. Este vorba de acea existenţă despre care spuneam mai sus că o are Realitatea. Omul este la rândul său o existenţă informaţională înainte de a fi palpabil şi de a se mişca pentru a se înscrie într-o viaţă. Chiar şi Informaţia numită Om este o Realitate necunoscută în mod firesc de către alte vietăţii ale naturii.

Tristeţea omului este, în cel din urmă înţeles, o stare din afara iubirii care validează o conştienţă mereu discutabilă a acelei existenţe informaţionale. Tristeţea este o întrebare asupra neechivocului pe care îl aduce iubirea pentru a crede în adevărul de a exista.

Făra ascunzişul în social al ,,credinţei în a exista cu siguranţă”, nici iubirea si nici trieteţea nu ar fi suficiente pentru o descriere interioară a descinderii omului dintr-o Realitate.

Supărarea omului este, în cel din urmă înţeles, o trezire, atât din iubire cât şi din tristeţe. Este un capăt al acestui şir de pietre aşezate în râul ce trebuie perpetuu trecut pentru a trăi.

Pentru a rămâne pe drumul vieţii, înfruntând iubirea, tristeţea şi supravieţuind supărării, validarea ideii de a crede în adevărul de a exista se poate căuta la Dumnezeu.

Aceasta explică de ce nu este posibilă o existenţă conştientă a unei lumi, a unor fiinţe, fără o terţă existenţă informaţională, a unei fiinţe supreme, numită Divinitate.