Carolina cea dulce greşeşte
Carolina cea dulce era minunea
pe care o visau toți bărbații
pe o rază de o mie de kilometri.
Doar unul a ajuns, întâmplător,
în brațele ei.
Pierduse acceleratul în aceeaşi gară în
care
Carolina cea dulce aştepta trenul
următor.
În sala de aşteptare,
ce nu văzuse mătură şi mop de multă
vreme,
nu era nimeni în afară de Carolina.
Părea a fi diamantul scăpat în noroi.
Ea avea chef să discute unele idei
dar el nu citise în ultimii
cincisprezece ani,
adică în jumătate din viață, nicio carte.
N-avea habar despre subiecte.
Era prima oară când regreta că avea
creierul gol
şi că telefonul mobil nu oferă cărți
sau idei.
Carolina cea dulce l-a iertat pentru că
nu era în stare
să scoată două vorbe bine legate.
A fost prima ei greşeală.
Nu ştia din ce cauză l-a iertat.
Şi nici nu a aflat vreodată.
Poate pentru că era singurul bărbat
pe o rază de o mie de kilometri
care nu auzise de ea.
Când a venit trenul nu s-au despărțit,
cum era firesc.
Niciodată n-a-nțeles de ce
nu i-a întors atunci spatele.
Era a doua ei greşeală.
După o sută de kilometri, mai mult din
curiozitate,
Carolina cea dulce a cedat unui sărut
scurt,
de probă.
Când, după încă o sută de kilometrii,
Carolina a
ajuns la destinație
el a avut de ales:
să nu uite niciodată sărutul Carolinei
sau
să coboare din tren şi să încerce să îl
uite.
În timp ce trenul prindea viteză
el a sărit pe dalele peronului
şi a fost aproape să-şi rupă un picior.
Era prima lui greşeală.
