Despre ,,Tatăl Nostru,,

În predicile sale părintele Nectarie de la Mânăstirea Recea, Mureş, strecoară câte o idee, ici colea, de o anumită frumuşeţe şi subtilitate.

Pe lângă vocea sa, parcă legată organic de numele său de călugăr, pe care mi-o imaginez ca acelea ce pot veni dinspre Rai, conţinutul predicilor pe care le rosteşte mai este înfrumuseţat şi de anume înţelesuri.

În rugăciunea creştinului: ,,Tătăl Nostru,, cea spusă mulţimilor de către Isus prin cuvântarea de pe munte, simplitatea este formată dintr-o încărcătură de linişte atât de mare încât este o mirare pentru minte, cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziţie şi cu fiecare idee.

E atât de mică şi de densă această rugăciune încât, în timp ce pluteşte ca fulgul pe buzele ce o vorbesc, ea cade pătrunzând în gândul omului cu greutatea pietrelor ce se rostogolesc de pe munţi. Primii creştini au spus-o sute de ani, ca şi singură cunoştinţă teologică de credinţă şi ca şi singură dăpostire imaginară dar şi efectivă, reală, a fiinţei lor fizice, împotriva unei prigoane reale, oficiale.

Să nu contenim a ne ruga, spune părintele Nectarie, lucru spus de două milenii de atâţia cuvântători predicatori în toate bisericile lumii.

Dar, adaugă dânsul, dacă ne rămâne un minut de zăgaz, aşteptând un autobuz într-o staţie a unui drum, sau dacă facem o pauză la serviciu pentru a ne mişca oasele sau a le da răgaz să nu mai mişte, sau dacă ,,avem un minut liber,, cumva, făcând atâtea lucruri zi de zi, oră de oră, atunci să spunem încă un ,,Tatăl Nostru,,. De câte ori ? Se întrebă, retoric, părintele, de oricât de multe ori, de cât mai multe ori... De fiecare dată acel micuţ ,,Tatăl Nostru,, al gândului nostru sau al buzelor noastre încete va aduce un adaus de putere şi încă un adaus de putere pentru a trăi.

Am rămas cu gândul la acestă abordarea a rugăciuni ,,Tătălui Nostru,, aparent doar ocazională, devenită permanentă, uşoară şi scurtă. În realitate această abordare a rugăciunii, într-o manieră sinceră şi omenească, dă măsura unui efect aproape miraculos.

O idee despre agresiune

Azi, o duminică de toamnă, frumoasă, de octombrie, în predica sa, părintele Nectarie de la Mânastirea Recea s-a referit la tipurile de agresiune pe care le suportă oamenii în lungul istoriei. Era vorba despre Sinoadele din secolele VIII si IX care au statuat reprezentarea chipurilor în icoane şi înţelegerea imaginii icoanei ca şi o contrapondere a agresiunii prin imaginaţie, loc al minţii umane prin care se strecoară cu uşurintă forţele răului.

Ideea pe care o vedeam altfel până acum despre agresiune, consta în faptul că înţelegeam ca fiind mult mai fatală şi mai necruţătoare agresiunea fizică, cea din antichitate şi din evul mediu asupra omului, datorită pedepsirii fizice imediate precum şi agresiunea fatală, mult mai puţin cântărită şi să spunem, ,,nedemocratică,, faţă de cum este privită şi înţeleasă acum.

Ideea Părintelui despre agresiunea actuală, cea prin intermediul ,,informaţiei,, intrate în mintea omului pe toate căile posibile: contra-cultură, massmedia, învăţământ îndoielnic, educaţie la voia întâmplării în familie şi societate, absenţa spiritului: fie civic, familial, de grup, personal sau religios, pare a fi o agresiune înzecită faţă de acea agresiune fizică, medievală.

Suferiţa, ca şi măsură a agresiunii, este acum, faţă de acea agresiune categorică şi uneori fatală a medievalităţii, de altă natură, de asemenea categorică şi fatală, dar ascunsă, perversă, imposibil de alinat, de stabilit măcar cum vine, de unde şi cum se poate stăvili.

  

E uimitor a privi aşa spre cele două moduri ale agresiuni şi a evoluţiei acestei agresiuni în timpul istoric. Democraţia dă la o partea agresiunea fizică dar o înlocuieşte cu o boală incredibil de grea şi cu o suferinţă pe măsură.