Dacă trăieşti în două sau mai multe lumi, marginile lor se numesc
aproximaţii. Nu cred că poate cineva trăi
doar într-o singură lume. Aproximaţia devine astfel o măsură normală a unei trăiri
aproximative.
Aproximaţia înseamnă o trecere niciodată exactă, din a în b şi din b în a.
A fi aproximativ nu este acelaşi lucru cu a fi inexact ci înseamnă o permanentă
trecere, peste un pod iluzoriu, de la un lucru la altul.
Aproximativul înghite cantităţile exacte, imaginile sau ideile exacte, fară
a le măsura. Lipsa măsurării cantităţilor exacte le trece în aproximativ,
făcându-le astfel posibile.
Cine ştie ceva într-un mod exact? Sau cine se comportă exact cum
trebuie sau spune exact ce trebuie? Sau cine poate fi cel ce trebuie?
Nimeni !
Presupunerea exactităţii este, deci, mai aprigă decât emiterea aproximării.
Nu este mai aproape nimeni de ceva dorit anume, nici prin aproximare şi
nici prin exactitate.
Obsesia preciziei şi a exactităţii obosesc mai mult decât utilizarea
inconşientă şi liberă a aproximaţiei.
Nici vitezele, cele care construiesc prin schimbare şi prin mişcare
aproximaţiile, nu se pot evalua exact. O viteză, adică o fabrică a aproximării (devenirii)
lucrurilor, are ea însăşi o măsură nefirească, aceea a exactităţii
aproximaţiilor.
Un drum al unei evoluţii, privite prin rezultate precise, este o
încărcătură suprapusă mereu de aproximaţii. Asumarea exactităţii este doar o
dorinţă teoretică şi în cele mai ascuţite tehnici. Deci a fi aproximativ prin
latenţa unei precizii este o cale normală şi nu a fi mereu precis.
Viaţa este trăită cu precizie doar în straturile adânci ale unor
determinări necunoscute. La suprafaţă, acolo unde se respiră, se unduie
permanent prin perindare şi formând timp, aproximaţiile.
