Marea, luna şi Eminescu
”Efectul unei nemărginiri pururea
mişcate,,
I.
Nu voiam să amestec cu nimic a scrie despre Eminescu, cu nicio altă impresie
adică, adusă de la marea cea mare. Am privit marea după miezul nopţii, cu luna
oglindită pe apă şi m-am dus inevitabil cu gândul la poeziile lui.
Când eram copil, mergeam undeva cu mama, la nişte oameni pe care nu îi mai ţin
minte. În casa acelor oameni era un tablou mare. Iisus, stând gânditor pe o
stâncă, privind spre mare. Era un tablou întunecat. Luna trimitea lumina pe
apele mării, părând a fi undeva foarte departe. În acelaşi timp, pentru că
lumina obrazul Lui Iisus, aceeaşi lună era foarte aproape. Acest triunghi m-a
uimit atunci şi m-a impresionat. Luna, marea, obrazul şi fruntea Lui Iisus.
Atunci nu ştiam de Eminescu şi nici nu văzusem încă marea, dar imaginea mea
despre lună şi mare era definitiv formată. Paradigma a ceea ce va fi să fie
pentru mine imaginea lunii pe mare îmi era aplicată ca o ştampilă. Luna
deasupra mării, undeva în ceruri şi cărarea de valuri galbene, de la ţărm până
sub lună, nedefinită. Eu scriu şi ca
urmare scriu şi despre mine. Amestec, pentru că nu am cum ţine în mână două
idei, cea care vorbeşte şi cea despre care se vorbeşte, fără să le văd pe
amândouă.
De aceea, e greu să revin, altfel decât direct, prin scriere, la faptul că
Eminescu a văzut luna deasupra mării târziu de tot, când multe dintre poeziile
sale cu această imagine erau deja publicate. Vorbesc despre aceasta criticii şi
cei care au scris despre viaţa poetului.
Eminescu nu a văzut marea. A descris-o însă mai bine decât oricare dintre
privitori.
,,Lună tu stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci;
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci …
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”
Sunt versuri din Scrisoarea I sau Satira I, cum o denumea Eminescu, atunci cand
a
scris-o.
Mi-a fost dat să trăiesc la propriu aceste patru versuri. Într-o vară a vieţii
mele, am străbătut noaptea drumul dintre Atena şi Creta, peste Mediterana. După
ce s-a oprit orice mişcare, am ieşit pe puntea vasului. Era linişte, senin şi
lună. Când am văzut valurile şi cărarea de lumină până la acel departe de sub
lună, mi-a venit să strig către Eminescu,
să-i spun că acel loc
există. Era o
mare descoperire a mea, la care voi ţine pentru totdeauna. În acel al XIX-lea secol, geniul său străbătuse
lumea, peste mări, prin nopţi, fără a fi acolo şi fără ca el să le fi văzut.
II.
Pe 16 iunie 1881, Eminescu, bolnav, ajunge la
,,Am venit şi am făcut deja două băi în mare care promit a-mi face mult bine,
dar pe aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi.
De aceea sunt cei de-ntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă
în afară de mine… O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz
pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar de abea de
două zile; n-am văzut-o în toate feţele – căci ea e schimbăcioasă la culoare şi
în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia… Cu toate că omul pare a întineri de
ele ( băile ) privirea mării linişteşte, mai ales sufletele furtunoase”.
Tristeţe şi fără rost. Asta simt acum,
scriind. Parcă urc cu un elicopter deasupra Constanţei şi dau timpul înapoi,
până în iunie a lui 1881. Văd marea încă prea albastră şi rece şi, ca într-un
final de film, o singură fiinţă, dragă, care se îmbăiază cu precauţie şi sfială.
De o sută de ani şi mai bine ne lăudăm cu Eminescu. Lauda asta e mai mult o
neruşinare. Fac parte dintr-un popor lăudoros, dar fără acoperire:
,,Şi nimeni nu se scaldă încă în afară de mine…,,
Voiam să închei aşa. E răzbunător şi ironic şi nu am împotriva cui. Toată acea
societate de milioane de români, contemporani ai lui Eminescu, nu mai există.
Toţi sunt în spatele timpului. Unii sunt privitorii de pe plajă, din acel
iunie.
III.
,,Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreptă
Lângă ferestră unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.”
